O poveste alan-dala sau de Crăciun Trupa deTeatru „Joc” debutează pe scena teatrului profesionist

Joi, în a douăzeci și una zi a lui Decemvre din veleatul 2017, începând cu orele 19:00, Trupa de teatru ”Joc” a urcat pe scena Sălii de Spectacole a Teatrului Elisabeta din urbea Bucureșcilor pentru o nouă premieră, în regia artistică a Magdalenei Băcescu, O poveste alan-dala, Ediția de Crăciun. Acest moment marchează și o premieră în istoria Trupei de teatru ”Joc”: își încheie stagiunea ansamblul libovnic de arte teatrale al doamnei profesor Magda Băcescu și se deschide, în anul centenar al Marii Uniri, 2018, la treizprezece ani de la ființare, prima stagiune profesionistă a Trupei de Teatru „Joc”… în urbea Bucureșcilor, pe scena Teatrului Elisabeta. Regia muzicală poartă semnătura actorului și regizorului Ștefan Apostol, iar costumele au fost realizate de Adina Gîrjoabă și Daniela Drăgulescu.

Ah… era să uităm! Moș Crăciun a fost și el printre invitați, la fel și noi…. iar de vreți să știți cum a fost, vă invităm să citiți recenzia noastră pe ArtistiQue Magazine.

 

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements

„Ce înțelept șarpe cu clopoței” sau de ce mass-media sunt un „Wagner” al societății românești contemporane ( partea I )

NOTĂ: Textul de mai jos este reprodus așa cum apare în revista „DeCeRP?” Anul II Nr 10 Octombrie 2017, București, România, sub titlul ” „Ce înțelept șarpe cu clopoței” sau de ce mass-media sunt un „Wagner” al societății românești contemporane ( partea I )”, cu notele de subsol rescrise sub formă de note de sfârșit:

Motto:

„Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…”

(Friedrich Nietzsche)

În urmă cu aproape un secol, Friedrich Wilhelm Nietzsche descoperă „cazul Wagner” (Nietzche:2004), o situație care avea să îl frământe de-a lungul vieții sale prin complexitatea dual-antagonică în care se poziționa creația wagneriană față de valorile culturale și morale, cu modernitatea sfârșitului de secol al XIX-lea – începutului de secol al XX-lea, cu societatea germană și, în final, inclusiv cu ea însăși.

Aplecându-ne cu osebită atenție asupra acestei lucrări, acestei spețe ce emană unicitate, putem lesne distinge, în primul rând, o serie de trăsături discriminatorii pe care actualitatea societății românești de început de mileniu trei le oblicește, le revizuie și, sub hlamida Comunicării, le atribuie de bună voie, conștient sau fără de știință, unui alt „Wagner”: mass-media.

În al doilea rând, bazându-ne pe douăsprezece trăsături considerate fundamentale, dintre cele observate de Nietzche la Wagner, constatăm că mass-media românești sunt un „Wagner” artificial, mult mai afectat la nivelul configurației și mult mai potent sub aspectul influențării publicului, dar care comportă, în actualitatea post-transmodernistă, aceleași efecte ale relativismului cultural precum alte domenii de manifestare a individului sau a grupului de indivizi în cadrul societății.

Având în vedere acestea, înainte de a analiza, în mod detaliat, acest nou „caz Wagner”, aspecte ce vor face obiectul unor lucrări ulterioare, ne propunem ca, în prezentarea de față, să îl definim pe „Wagner” al societății românești de început de mileniu trei.

O primă analiză o putem realiza pornind de la expunerea analitică simetrică a creațiilor wagneriene cu funcțiile  mijloacelor de comunicare mass-media (Bertrand:2000):

  1. Să observe mediul înconjurător. Mass-media îndeplinesc această funcție atât prin supravegherea celor trei puteri, cât și prin obținerea informației, trierea ei, interpretarea acesteia și apoi diseminarea sa,

Mass-media, precum Wagner odinioară, au putut observa decadența societății, însă, ulterior momentului identificării simptomelor, tot aidoma „înțeleptului șarpe cu clopoței”, și-au asumat identitatea de decadente, identitate în care societatea era înveștmântată. (Nietzsche:2004:p 8)  Primul lucru pe care Wagner îl face este de a ne oferi „o lupă” prin care, dacă privim, realitatea se deformează și își pierde credibilitatea. (Nietzsche:2004:p 14) Hiperbolizarea și exagerareasunt principalul mijloc la care Wagner apelează în acest sens, de aici rezultând și alte elemente caracteristice, precum superioritatea sa, ca om și instituție, în fața tuturor. (Nietzche:2004:p 14) Aceste caracteristici, pentru „noul Wagner”, sunt cel mai bine observabile atunci când vorbim despre instituirea unui set de principii călăuzitoare în realizarea produselor mass-media destinate publicului.

Cel mai celebru și elocvent exemplu al acestei teze ne este conferit de către postul de televiziune Ocram TV[1]. Deținut de către Dan Diaconescu, postul de televiziune fenomen[2] al anilor 2000 – cunoscut în rândul publicului și ca OTV, și-a asumat încă de la începutul emisiei identitatea publicului țintă, adoptând prezentarea tabloidizată a știrilor drept stil și degradarea umană drept resursă inepuizabilă de subiecte jurnalistice. În anul 2013, Mircea Toma – la acea vreme președintele Asociației de Monitorizare a Presei, afirma într-un interviu[3] că „OTV-ul a fost locomotiva dezastrului pentru România pentru că a atras și celelalte televiziuni pe o spirală descendentă a răului, a încălcării regulilor și a tabloidizării.” (M. Voinea, C. Delcea:2013:paragraful 5)

Urmând tendințele publicistice ale presei tipărite de la sfârșitul secolului al XX-lea (1990-2000) (M. Petcu:2000:p 25), mass-media românești au fost fascinate de specificitatea politicului românesc (așa cum au arătat specialiștii[4], în România există o preudo-politică, consecință și, deopotrivă, cauză a relativismului cultural), pe care l-au exploatat agresiv, îndepărtând publicul sau unul ori mai multe segmente al publicului de oferta sași atrăgând un public „afiliat” partizanatului politic al canalului media respectiv. O astfel de acțiune dezvoltă funcția de înlănțuire a publicului neavizat, fără educație, într-un pseudo-efect de consumator captiv[5] al unor derapaje identitare și ideologice realizate prin zvonuri, dezinformări, știri false, subiectivism, oferirea de informații în cantitate nesemnificativă sau de calitate îndoielnică și lipsa profesionalismului (M. Petcu:2000:p 251).

Două situații adeseori întâlnite și identificate de specialiști în activitățile mass-media post-decembriste românești sunt uniformizarea interpretărilor practicate și aglutinarea până la identificare dintre informații factuale și interpretări (A.P. Iliescu în D. Șandru, S. Bocancea:2011:p 26). Din perpetuarea aceluiași mesaj, identic sub orice perspectivă ar fi el privit, de către mai mulți reprezentanți mass-media, putem observa un alt efect. Asemeni lui Wagner, mass-media „îți repetă un lucru până la exasperare – până ajungi să-l crezi”. (Nietzsche:2004:p 12) Astfel, așa cum vom descrie în această serie de lucrări, publicul capătă un behaviourism mecanicizat prin care asimilează un adevăr de netăgăduit, „adevărul manifest” pe care mass-media îl vor disemina.

  1. Să asigure comunicarea socială. În acest sens, mass-media elaborează compromisuri.

Jurnalistul român, metamorfozat în „expert” in promptu și ad-hoc, la momentul conferirii „expertizei” devine concomitent subiect și obiect al derapajelor mass-media. Acesta nu mai veghează la respectarea principiilor enunțate de Habermas în ce privește dialogul generalizat, precum civilitatea și raționalitatea dezbaterii, ci este mult mai atent la a salvgarda interesele economice, politice și de rating stabilite de „politicile editoriale mileniale”[6] (G. Bondor în D. Șandru, S. Bocancea:2011:p 33; M. Bălășescu:2013:pp 100-109)

Un alt compromis comunicațional făcut de mass-media contemporane este legat de afectarea ritualității comunicaționale a societății. Spre deosebire de a doua jumătate a secolului al XX-lea, când mass-media contribuiau prin inițierea și dezvoltarea de ritualuri ce puteau stabili tipologii de comunicare, în prezent ele vin în întâmpinarea unor ritualuri pre-existente la nivelul grupurilor de indivizi, bazate pe stereotipuri, pe care le perpetuează la nivelul întregii societăți. (P. Sorlin:2002:pp 64-65)

Dimpreună cu ascensiunea cantitativă a tipologiilor de interacționare dintre mass-media și public în zona de online, calitatea interacțiunilor și-a păstrat structura compozițională existentă în prima decadă a mileniului al III-lea (pornind de la interacțiuni pasiv-pozitive și continuând cu cele de tipul pasiv-agresivă, pasiv-negativă și agresiv-negativă). Deoarece utilizatorii (publicul mass-media din mediul online) acordă mai degrabă un grad ridicat de încredere altor utilizatori sau segmentului de public care este practicant al „jurnalismului cetățenesc”, decât jurnaliștilor profesioniști, suntem în dezacord cu teza enunțată de specialiști conform căreia dubla interacțiune (public – public și mass-media – public) conferă instituțiilor media o mai mare credibilitate. (T. Tasențe, N. Ciacu:2014:pp 36-37). Aceasta doar accentuează criza identitară a mass-media românești post-decembriste.

  1. Să ofere o imagine a lumii, dincolo de experiența personală a individului.

Așa cum evidențiază Adrian-Paul Iliescu (A.P. Iliescu în D. Șandru, S. Bocancea:2011:pp 15-26), deși mass-media are datoria de a prezenta în mod imparțial informațiile, mesajul transmis în mod real este adesea supus „canonului adevărului manifest”. Astfel, prin „montaj”, apare imposibilitatea unei imparțialități, a unei neutralități în raționamente și, simultan cu aceasta, se dezvoltă afinitatea față de un personaj, de o caracteristică informațională, de un mod de prezentare sau de un interes subsidiar, pe care o va transforma într-un adevăr inflexibil, situat antipodal față de dinamica realității prezentate. Adevărul inflexibil devine în acest fel de netăgăduit și afectează modul în care publicul va percepe diversitatea părerilor divergente (va zămisli prejudecăți).

Mai mult, fenomenul de prezentare a unui adevăr incontestabil este, adeseori, întâlnit într-un raport de reciprocă influențare cu un alt fenomen care prezintă caracter universal și care este, de asemenea, generat de către mass-media: „sindromul lumii rele”. Deși cele două fenomene contingente[7] pornesc ideologic din același „Decalog de Realizare a produselor mass-media”[8], în ce privește „sindromul lumii rele” putem limpede observa obscuritatea conferită realității înconjurătoare de către mass-media, prin acordarea unei priorități din ce în ce mai mari informațiilor cu tentă negativă (violuri, crime, accidente, atentate, acte de agresiune și revoltă violentă, etc.). Produsul final obținut și diseminat este o reprezentare teatrală, o mască mult mai sumbră a realității, pe care publicul o percepe drept un truism prin excelență, datorită ritmului accelerat de prezentare și a cantităților mari de informații prezentate de către media. (S. Bohler:2009:p 20)

Genialitatea acestui „înțelept șarpe cu clopoței” se poate observa și prin stabilirea personajelor garant de către mass-media. Adesea acestea sunt doar un produs al mass-media românești postcomuniste. (C. Bocancea în D. Șandru, S.Bocancea: 2011:pp 40-41) Acestea sunt fie alese, în urma unei selecții riguroase sau prin atragerea intelectualilor, astfel încât să desemneze o categorie de public sau o ideologie semnificative față de barometrul valorilor stabilite prin mesajele diseminate de mass-media, fie construite, aparent din neant, după matrițe conforme intereselor directe și conexe ale reprezentanților mass-media. Pilonii care stau la temelia teoretico-aplicativă în stabilirea personajelor garant sunt autoritatea personajului garant, imparțialitatea aparentă a acestuia și capacitatea de menținere a unei părelnice diversități de opinie.

  1. Să transmită cultura. Moștenirea unui grup trebuie să fie transmisă: o viziune asupra trecutului, asupra prezentului și a viitorului, un set de tradiții și de valori.

Dorind să ofere o imagine îngemânată fenomenelor de occidentalizare și democratizare, pentru a oglindi societatea românească post-decembristă, mass-media au apelat la valorile spiritualității, fie prin raportarea la divinitate, fie aducând în fața publicului slujitori ai divinității sau patrimoniul popular/cult existent. Astfel, religia a fost exploatată în toate tipurile de discurs mediatic pentru potențialul de legitimare, dar și de marketing. După anul 2000, datorită omniprezenței spiritualității atât între materiile comunicării de masă, cât și drept element definitoriu al melanjului lingvistic mediatic, dar mai ales datorită efectului de laicizare a societății românești – fenomen manifestat din ce în ce mai agresiv, se produce un efect de bumerang: publicul se redefinește și apare un segment de public, foarte vocal în spațiul general, care solicită redefinirea materialelor mass-media ce includ în mod obișnuielnic valorille spiritualității, după criteriile deontologice jurnalistice și în raport cu realitatea contextuală a societății. (C. Bocancea în D. Șandru, S.Bocancea: 2011:pp 35-43)

Din punctul de vedere al transmiterii valorilor culturale, mass-media românești sunt într-un dualism dinamic.

Pe de o parte, remarcăm, cu bucurie, eforturile de restaurare, prezervare și diseminare a tradițiilor (spre exemplificare, începând cu anii 1990 și continuând și în prezent, putem enunța publicarea textelor colindelor de Crăciun, dezvoltarea programelor radio și TV dedicate folclorului românesc, prezentarea actanților și a evenimentelor majore din viața culturală românească).

Pe de altă parte, mass-media sunt tributare, în contextul relativizării valorilor, marii mase a consumatorilor de cultură. Din această perspectivă, putem observa pătrunderea elementelor de sub-cultură într-o pondere din ce în ce mai mare, scăderea continuă a calității limbajului utilizat, precum și diminuarea calității subiectelor prezentate de mass-media.

În literatură, atât cea de specialitate, cât și cea având alte destinații, acest fenomen a fost identificat cu reprezentantul său cel mai de seamă, postul de televiziune Ocram – OTV, și a fost denumit „otevizare”. Într-un interviu acordat în anul 2012 ziarului Evenimentul Zilei, analistul media Bogdan Ghiu înscria fenomenul de „otevizare” culturală unui trend postdecembrist de tranziție gradată neliniar, oscilând între „vechi” și „nou”, reprezentativ și simptomatic pentru societatea românească a vremii, care se îndrepta vertiginos spre starea de decadență (momentul începe cu Revoluția din 1989-1990 și se continua, până la acel moment, cu apariția PRO TV, Caritas-FNI, fenomenul manelelor, alegerile politice, tabloidizarea presei scrise, etc.). Spre deosebire de celelalte fenomene ale acestui trend, „otevizarea”, în opinia analistului media, era singurul conform realității existente pentru societatea românească a începutului de mileniu al III-lea, replicând fidel și „fără fard” valorile culturale regăsite în aceasta. (A. Udișteanu:2012:paragraful 10)

Tot sub acest aspect, putem observa un alt tribut plătit de mass-media, prin prisma școlii istorice de antropologie culturală și socială a difuzionismului. Plecând de la conceptul de Kulturkreis și de la premisa că ideile și trăsăturile culturale se difuzează, prin intermediul migrațiilor și de-a lungul rutelor comerciale, de la o societate la alta, enunțate în cadrul difuzionismului german de Fritz Graebner (N. Panea:2000:pp 59-65), putem afirma că: mass-media românești actuale, la început de mileniu al III-lea, raportându-se mai mult la cerințele publicului decât la nevoile reale ale acestuia, dar și la triada economic-rating-politic, au selectat influențele ce au avut să marcheze, în mod definitiv, decadența valorilor culturale.

În acest sens se exprimă și Constantin Stoiciu (2012:359:paragraful 2, p 30) care, analizând dinamica raportului dintre cererea publicului și oferta media, conchide că mass-media românești nu își constituie un rol educativ, dar se aliniază tendințelor evolutive de la începutul de mileniu și se transformă în factor și consecință a decadenței societății românești. Astfel, în goana pentru „ceea ce în dulcea limbă română se cheamă rating” (C. Stoiciu:2012:359:paragraful 2, p 30), oferta media presupune utilizarea conștientă și compulsiv-obsesivă a conținutului vulgar, indecent și de calitate îndoielnică pentru a augmenta impactul funcției de divertisment. Cufundați într-un grobian autohton, deopotrivă publicul și media se metamorfozează în agenți de accelerare a propășirii unui relativism cultural denaturat. (C. Stoiciu:2012:paragraful 2)

  1. Să ofere bucurie: să distreze. În societatea contemporană divertismentul joacă un rol esențial, favorizat de stigmatele medicale (patologice) ale secolului al XXI-lea.

După momentul 1989-1990, rămase arareori pur informative datorită apetenței publicului din România pentru divertisment și, mai ales, pentru informație (de orice fel, înlocuind criteriile calitative cu principiile cantitative de evaluare a informațiilor), mass-media transformă scheletul programelor diseminate, reorientându-și atenția spre monden, senzațional și macabru, sau polarizând politic programele. în sistem discriminatoriu antagonist (bun-rău, vechi-nou, cinstit-corupt, etc.) în funcție de interesele directe. De la începutul mileniului al treilea se observă în mod nemijlocit finalizarea acestui proces evolutiv de regres pe axa triadei interese politice – rating – vânzări publicitare. (G. Bondor în D. Șandru, S. Bocancea:2011:pp 27-33)

Prin transcenderea de la informare la divertisment, mass-media contribuie la ambiguitatea socială, reproducerea la nesfârșit a metehnelor sistemului (parafrazându-l pe George Santanaya, acest efect s-ar putea enunța ca fiind: cei care nu au memoriile mass-media trecute, vor primi o republicare), confuzia valorilor sociale.

Un alt aspect asupra modului în care divertismentul înlocuiește informația este aparenta cruciadă pentru izbăvirea societății de propria-i decadență. Sub această aparență a cruciadei întru izbăvirea publicului de către societatea pervertită, mass-media, asemenea lui Wagner, au invocat o serie de valori-etalon. Dacă pentru Wagner, aparenta cruciadă era construită pe un singur plan și condusă de triumviratul valoric al monadelor „devotament”, „loialitate” și „puritate”, în societatea românească actuală, mass-media  a folost drept laitmotiv valoric „devotamentul”, „onestitatea” și „adevărul”, utilizate în planuri diferite ca subdimensiuni ai unei singure valori dominante: „realitatea de masă”. (F. Nietzsche:2004:p 14)

Oferirea dvertismentului se face la Wagner prin jertfirea valorilor pe altarele unui sens de non-sens și unui non-sens de sens, utilizând pumnalul ceremonial al ironizării și al aducerii valorilor la stadiul de caraghios, derizoriu (spre exemplificare, menționăm: salvarea din starea de păcat de către un imoralist, salvarea cu precădere a păcătoșilor interesanți, etc.).

  1. Să determine cumpărarea. Mass-media sunt unul din principalii actanți în diseminarea mesajelor publicitare.

Wagner a fost considerat, de către Nietzche (2004:p 8), drept „cel mai cunoscător de suflete” și cea mai competentă călăuză pentru „labirintul sufletului modern”. Dacă înlocuim termenul „suflet” cu cel de „public”, putem identifica adevărul și contemporaneitatea pe care le exprimă aceste expresii. Mass-media sunt, sub acest aspect, fini observatori ai indivizilor, ai grupurilor de indivizi și, în cele din urmă, ai societății însăși. În mod independent sau alături de organizații specializate, mass-media studiază comportamentul consumatorilor de produse media, astfel încât să vină anticipat în întâmpinarea așteptărilor publicului. În plus, parcurșând „labirintul publicului modern”, mass-media observă relevanța prezenței în mediul online, dar și identifică, într-un mod mult mai facil, resursele necesare pentru a obține rezultate cât mai avantajoase pe axa triadei de interese (economic-rating-politic).

Portretul robot al produsului media capabil de generare a unei cereri de spațiu de difuzare sau timp de emisie a mesajelor publicitare a fost identificat, cu justețe, de către Cristian Bocancea (C. Bocancea în D. Șandru, S. Bocancea:2011:pp 37-38). Acesta, încă din anul 2011, a observat ceea ce, conform stilului de redactare publicistic, poate fi redat cu ironie sub titlul de „Decalogul Realizării Produselor de către Mass-Media”:

  1. Noi suntem produsele „politicilor editoriale mileniale”: Să nu aveți alt cultivator al catastrofelor în afară de noi.
  2. Să nu diseminați informațiile fără cimilituri peltice și metafore chinuite.
  3. Aduceți-vă aminte să sfințiți decorul deontologic cu un aer de echidistanță, chiar și atunci când faceți partizanat în mod vădit.
  4. Aduceți ofrande exagerărilor și comparațiilor hiperbolizante, ca să vă fie bine și să vindeți „fără număr” în online și print.
  5. Să nu afișați în produsele voastre alt aer de cunoaștere decât cel de cunoaștere subterană absolută („de pe surse”).
  6. Echilibrul este smârced. De aceea, să nu fabricați produse altfel decât dezechilibrate.
  7. Pentru o mai eficientă diseminare a produselor, întotdeauna să le realizați agresive.
  8. Produsele să fie fataliste, deoarece exprimă adevărul peremptoriu.
  9. Produsele alarmiste sunt dorința cea mai mare a publicului vostru.
  10. Să nu poftiți măcar la afișarea în cadrul produselor voastre a altei atitudini trufașe decât cea fundamentată pe aerul de superioritate intelectuală.

Fatalismul este o caracteristică omniprezentă, atât în mass-media, cât și în operele wagneriene. Asemănarea nu se oprește aici. În ingieniozitatea lor, cei doi „șerpi cu clopoței” apelează la rafinament, la puterea conferită de accesarea subtilităților inconștientului, pentru a prezerva universalitatea mesajelor și dăinui în memoria colectivă a societății în genere, respectiv, a scoietății românești, „căci rafinamentul aparține rasei și nu individului”. (Nietzsche:2004:p 11)

O altă caracteristică regăsită, atât în operele wagneriene, cât și în desfășurarea activităților mass-media, este profesionalismul ca instrument de legitimare.

Considerat de o parte din specialiștii în comunicare doar o temă de discurs (M. Bălășoiu:2013:p 90), profesionalismul este, ca instrument de legitimare, situat pe pantă involutivă. Ca un paradox al contemporaneității, deși un număr tot mai mare de absolvenți ai studiilor universitare de specialitate sunt pregătiți în mod adecvat pentru a intra în câmpul muncii pe piața de mass-media, tot mai puțini dintre aceștia se reneagă „Decalogului Realizării Produselor de către Mass-Media” prezentat anterior. Spre deosebire de perioada anilor ’90, când se dezbătea aprins despre lipsa tehnologiilor și a resurselor umane la nivel de subzistență a mass-media (D. Șandru, S. Bocancea:2011, M. Petcu:2000), în prezent ne regăsim în fața unei adeziuni voluntare la valorile decadente ale relativismului cultural.

De asemenea, profesionalismul, la nivel de cultură profesională, se manifestă nu doar prin imparțialitate, ci și prin politica editorială. În contextul în care lipsesc normele deontologice general valabile pentru breaslă, politicile editoriale individuală și de grup sunt cele care stabilesc normele sub auspiciul cărora jurnalistul își desfășoară activitatea.

Beneficiile materiale, în special pecuniare, urmărite de noul tip de jurnalism[9], afectează profund politica editorială. Acesteia din urmă îi sunt renegate în tot sau în parte dreptul și obligația la a avea o dimensiune etică, iar atunci când aparent dimensiunea etică este prezentă, dedesubtul ei regăsim febrilitatea specifică goanei după aur din Vestul Sălbatic al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

Caracteristicile de ființare și reprezentare a profesioniștilor media drept elită intelectuală sunt lepădade premeditat, cu seninătate, și, alături de rating, abandonul acestora aduce în media și două probleme stringente, așa cum observă și Constantin Stoiciu (2012:359:paragraful 3, p 30):

  1. a) libertatea de expresie în România post-transmodernistă devine redundantă, își pierde progresiv și constant substanța și impactul pe care îl produce în societate;
  2. b) vulgul devine un pilon de construcție și consolidare a educației media, a educației publicului media și al conținutului funcțiilor media.

În continuare, ne propunem să vorbim despre acest „acest înțelept șarpe cu clopoței”, mass-media, din perspectiva profesionalismului dinamic la nivelurile administrativ și organizațional, cât și despre puterea de seducție a „înțelepciunii” mass-media. Dar, despre acestea, în episodul următor… (VA CONTINUA!)

Note de sfârșit:

[1] Postul de televiziune a funcționat în perioada 19 decembrie 2000 – 22 ianuarie 2013.

[2] Aceasta a fost „motorul” înființării și ascensiunii partidului parlamentar Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PPDD).

[3] Citatul este reprodus așa cum apare în citarea din articolul „OTV. Cei 11 ani care au murdărit România”, redactat de Mihai Voinea și Cristian Delcea pentru Adevărul în data de 23 Ianuarie 2013. Adresa web a articolului de unde sunt preluate informațiile se regăsește în bibliografie.

[4] Dintre aceștia menționăm pe Andrei Marga, Doru Pop, Vasile Popescu, etc.

[5] Bazat pe„ senzațional”

[6] Prin „politicile editoriale mileniale” vom înțelege acele politici editoriale corespunzătoare temporal generației născute în perioada anilor 1980-2000, dar și post 2000, până în ziua de astăzi, care includ una sau mai multe valori negative ale societății în mod direct sau adăpostite la aparența creării de valori pozitive, cărora le lipsește componenta etico-morală sau aceasta este afectată, iar deontologia și politicile editoriale sunt fundamentate de triada motrice economic-politic-rating.

[7] Cele două fenomene prezintă doar vagi legături la nivel de determinare a apariției celuilalt. Ele pot exista și independent, fără a fi într-un raport de conexiune permanent, dacă produsul mass-media este realizat în acest scop.

[8] Acesta va fi prezentat în lucrarea de față, atunci când vom face vorbire despre Portretul robot al produsului de media capabil de a genera publicitate.

[9] Avem în vedere inclusiv forme precum „jurnalismul cetățenesc”.

 

Bibliografie

 

  1. Bălășoiu, Mădălina, Mass-media: reprezentări sociale și stereotipuri, 2013, București, Editura Tritonic
  2. Bertrand, Jean-Claude, Deontologia mijloacelor de comunicare, 2000, Iași, Institutul European
  3. Bohler, Sébastien, 150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică: psihologia consumatorului de mass-media, 2009, Iași, Editura Polirom
  4. Nietzsche, Friedrich, Cazul Wagner, ediția a 2-a revizuită, 2004, București, Editura Humanitas
  5. Panea, Nicolae, Antropologie Culturală și Socială, 2000, Craiova, Editura Omniscop
  6. Petcu, Marian, Tipologia presei românești, 2000, Iași, Institutul European
  7. Pop, Doru, coord., Mass media și democrația, 2001, Iași, Editura Polirom
  8. Sorlin, Pierre, Mass Media, 2002, Iași, Institutul European
  9. Șandru, Daniel; Bocancea, Sorin, Mass-media și democrația în România postcomunistă, 2011, Iași, Institutul European
  10. Tasențe, Tănase; Ciacu, Nicoleta, Jurnalismul și Comunicarea în epoca noilor media, 2014, București, Editura Universitară
  11. Stoiciu, Constantin, Urări, dezamăgiri și dureri de inimă, 2 februarie 2012, Revista Cultura, Serie Nouă, Anul VII, Nr 4 (359)
  12. Udișteanu, Andrei, Când OTV a născut „monștri”. Scurt istoric „senzațional”, 2012, citit de la Evenimentul Zilei, ediția EvZ.ro, http://www.evz.ro/cand-otv-a-nascut-monstri-scurt-istoric-senzational-974364.html , accesat la data de 27 aprilie 2017
  13. Voinea, Mihai; Delcea Cristian, OTV. Cei 11 ani care au murdărit România, 2013, citit de la Adevărul, ediția Adevărul.ro, http://adevarul.ro/news/eveniment/otv-cei-11-ani-murdarit-romania-1_51002813aa73e8e04b36eeda/index.html , accesat la data de 27 aprilie 2017

 

Din întunecimea dragostei

NOTĂ: Textul de mai jos este reprodus așa cum apare în volumul „Vara visurilor mele: antologia Concursului de creație literară Vara visurilor mele: ed. a XV-a, 2016”, apărut în anul 2016, în București, la Editura Amurg Sentimental, sub titlul „Din întunecimea dragostei”.

Tăceam ascultând urletele gândurilor ce soarele hapsân le preschimba în cenușă până ca acestea să mângâie hârtia. Timid, un ultim gând reuși să se ascundă sub parazolul umbrelor. Adăsta cu nerăbdare încercând în fel și chip să îmi atragă atenția. Eu, l-am îmbrăcat în plumb, ferecat în lanțuri cu ghiulele și l-am aruncat în râurile de uitare. El se încăpățâna să înoate la suprafață. L-am luat, văzând astă grozăvie, și l-am îngropat sub munții rațiunii punând pe el pământurile lor aromate, reci, vii și crude… El, mi-a împodobit munții cu flori și curcubee, i-a populat cu el leit. Eu ca să-l răpun, căci nu voiam astă păgânime incoerentă să zburde prin minte, îl aștern acum în giulgiul slovelor pentru eternitate. El este ea… ea este… dragostea…

Dragostea… acel haotic de torid calculat pe care îl aștept înspăimântat, rugându-mă să nu se mai pogoare în daimonul meu… acel artificial ce își pune masca naturaleții și mă invită la un vals macabru, în care finalul e prea banal, o soartă previzibilă și implacabilă dacă o cumperi sau o adopți… veșmântul care mă transformă în mortul viu al rutinei cea de toate zilele… acea străină căreia îi cunoști toate mișcările și vorbele înainte ca ele să existe și pentru care în noul mâine rămâi zămislit din imprevizibilitatea neconformării cu mulțimea… acea denaturare ce îmi aruncă rațiunea de pe cel mai înalt pisc în cel mai adânc abis când nu sunt atent, ca apoi, întorcându-se spre mine, să-mi zâmbească mișelește și să spună șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Acest demon al inocenței cu zeci de chipuri, oprește nisipul sicrei să mai curgă prin venele Timpului, mă ademenește în a ei liniște cadaverică și turbată, își potopește zorii peste noaptea invernală a patimelor mele și apoi, întorcându-se spre mine, să-mi zâmbească mișelește și să spună șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Dragostea nu cunoaște, ea simte invitația de a te apune în lanțurile ei, te cercetează amănunțit dincolo de piei și cărnuri și îți întinde momeala pentru a face trecerea de la întuneric la strălucirea putrezită în senin, tu găsind-o încarnată într-o nouă stea, un nou soare sau o nouă lună – idoli rămași peste pământul tău, iar ea, întorcându-se spre tine, să-ți zâmbească mișelește și să spună șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Gândurile ce îmi umpleau zilele și nopțile, scoborâte pe treptele unui condei, rămân împietrite când privesc în ochi direct icoana Medusei și în ele zăresc sculptate hieroglife ale căror sensuri nu le deslușesc pe grizatele poteci de beatitudine.

Din întunecimea ei, dragostea divide dospitele iluzii – miraje de neant preaplin de goliciune, pe care le va coace și le va împărții fâșiilor de realități hămesite de speranță. Acordurile unei orgi îmi răsună într-un ecou surd, lăsând pastelul unor marșuri funerare de nuntire să mi se cuibărească în minte. Aripile obscure ale dragostei îmi despletesc trupul de fanteziile tempestuoase de la sânul răcelii umbrelor. Umbrele se depărtează căutând să mă lase pradă luminii, dar în sinea lor îmi jelesc soarta de rege vecinic încătușat și sclav, întunecimea dragostei fiind ultima și singura pe care o voi identifica în ilegitimă nevrednicie, meleag fără de limanuri, umbrele din temnița de sine ajung în castele de alte firi, ocupate și preocupate, de cum dragostea mi-a vrut binele și eu, ca fraierul, mi l-am lăsat luat în vreme ce ea, iritată de cumințenia mea și întorcându-se spre mine, mă înjunghie să observe dacă mai trăiesc și îmi zâmbește mișelește, spunând: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Eu sunt o oglindă neagră în care universul poate declara ocuparea castelelor drept reflexia mea imatură. Dar imaturitatea ademenește prin senzualitatea ei umbrele înapoi. Gândurile renasc și aduc un nou bal – o vânătoare de măști îndrăgostite, iar corul ține ritmul cu numărul de victime ce surâd trist în bătaia sărutului. Dragostea cade în genunchi, își cere scuze pentru că mi-a pătruns în cele trei animi tenebroase, încearcă slove spintecate de tăișul trecutului prezent în misterul prezentului, dar voluptatea haotică a umbrelor continuie ceremonia epidemică a pandemoniului răzvrătit în mine.

Eu am o întunecime de care dragostei îi este frică. Chiar acum își adună câteva semințe criogenate de curaj și amintiri, agitând tăcerea, invocând zei, legi și morale, scrâșnind metalul ruginit de pe troița ce îi poartă numele. O ultimă obsesie îi mângâie orgoliul, să-i las un epitaf tatuat în pergamentul de lumină. Orbită de la atâtea măști lepădate, dragostea devine un platou de otrăvuri alese, cu miasme turcoaz de pironit simțămintele, încearcă să mă adoarmă în brațele ei de senin maladiv, zâmbind mișelește și spunând șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Valsul… fervența răcelii umbrelor o simt cum pribegește prin barba-mi căruntă dimpreună cu zefirul… Vânătoarea… bezna tăcerii mele sugrumând urletul fioros al singurătății cu silueta umbrelor… Valsul… suspinul frumos cu glas de ninsoare al bestiei inocente ce urmează antichitatea trupeșă… Vânătoarea…o zi toridă în jungla de betoane cu dragostea căutându-și ochii pierduți pe prispa blazată o obiceului împrăștiat în aerul plin de colb… Valsul… neseriozitatea înlănțuită de altă neseriozitate, întunericul ce fură crângului cerului o limbă de întuneric scoasă jucăuș pe gura de lumină… Vânătoarea… Un revolver cu sărutări lucește în întuneric la tâmpla dragostei… îmi întorc chipul păciuit spre ea, zâmbesc mișelește și îi șoptesc suav la ureche: „Tu urmezi… draga mea…”

Din grădină la uzină – tur ghidat gratuit

 

Echipa Tinerilor Voluntari Pentru Patrimoniu Sector 6 au deosebita onoare și plăcere de a vă invita sâmbătă, 9 Septemvre 2017, ora 11:00 a dimineții, la un tur pietonal ghidat prin sectorul 6 pentru a redescoperi istorii mai mult sau mai puțin cunoscute despre antemergătorii noștri și locațiile pe unde trecem zoriți în fiecare zi, ignorându-le pledoaria de a le depăna povestea.

Esența turului „Din grădină la uzină” este exprimat cel mai revelatoriu prin ideea de sacralitate. Sacralitatea românească este regăsită atât în spiritualitate și religie, cât și în relația armonioasă pe care noi, românii, o avem cu natura, cu păstrarea vie în memorie a eroilor și străbunilor noștri, cu dezvoltarea socio-economică, sau o putem observa în sfințenia ritualică prin care ne cultivam odinioară intelectualitatea, în demersul elogios prin care ne asumăm deopotrivă trecutul și prezentul, în ritualitatea activităților cotidiene… Sectorul 6 este, astfel, un pastel al armoniei prin diversitate redat de îndelungata istorie peste pânza comunităților ce s-au regăsit și se regăsesc între hotarele sale. Iar acest pastel este un obiect de artă care, asemenea altor icoane peisagistice românești, trebuie să fie îngrijit, trebuie să fie prezentat unui public spre a fi admirat, trebuie protejat de descinderea sa în neant, dar, mai ales, trebuie să fie înțeles și dezvoltat în sensul identității și istorie pe care și le-a asumat.

This slideshow requires JavaScript.

Pentru mai multe detalii vă așteptăm pe landing page-ul voluntarilor pentru patrimoniu sector 6

https://tinyurl.com/dingradinalauzina

sau pe pagina de facebook a evenimentului

https://tinyurl.com/FBdingradinalauzina

Poetul „tenebrelor” pestrițe

Citind volumul de debut al lui Vlad Teodor Petcu, „Tenebre Lirice”, 2017, ne-am oprit la fiecare poezie și am analizat-o pe toate fețele în ideea de a găsi vreun vers mai acătării, care să ne șocheze și să ne pună în mod serios pe treabă și să-i acordăm atenția cuvenită. Spre surprinderea noastră aveam să descoperim o rostogolire de cuvinte fără de o stratagemă sau un scop anume, chiar dacă poetul folosește o prozodie specială a versurilor, scrie în mod haotic, și-și iese din matcă prea repede, născocind metafore peste metafore, fără să se cronometreze până unde să meargă și când să se oprească… Acest lucru dăinuie în mai toate poeziile lui… Motivat sau nu, Vlad scrie, și-i recunoaștem una dintre cele mai frumoase calități ale lui: pasiunea pentru limba veche a românilor, pe care nu că o descoperă în dicționare, ci, măiestrit, o pune prin versurile sale în circulație în vremurile acestea când limba română a ajuns să fie sufocată de fel și fel de englezisme, franțuzisme, etc… Poetul fraternizează cu timpul, cu oamenii, cu vestigiile istoriei, pe care le cântă cu tristețea aiezilor de odinioară în poezia „De la citadelă la redută”, pag. 8, din care trascriem versurile: „O fărâmă de citadelă/ Stă pe deal și priveghează/ La fantasma infidelă/ Ce naște dimineața din amiază.// Astfel timpul se petrece,/ Cutremurat spre neființă,/ Lăsând în urmă aștrii zece,/ Bucăți de zei și păgână știință. […] Nu e spre ceruri rugă,/ Nici în abisuri taine,/ Oamenii îs toți o slugă-/ Abandonîn crude haine.”. În ultima strofă se simte aroma versului eminescian… Teodor Vlad eminamente scrie prin prisma celor ce trăiește și vede nu ca hazard al sorții, ci ca o repulsie la cele ce asistă… Franchețea, tonul direct, prea grăbit însă în descrieri redate de alți poeți înaintea lui (v. Ion Gheorghe, Ion Văduva Poenaru ș.a.), îi diminuează din elanul verbelor, iar construcția alambicată a poeziei lui este ca o nebuloasă… Poetul, pe cât încearcă să descopere scormonind prin file de dicționare cuvinte vechi care aparțin tezaurului limbii noastre, care să corespundă cerințelor lui ca poet, pe atât de mult se depărtează de rădăcini… Poezia sa este ca o sincopă, altfel spus, singur își îngreunează stilul de lucru, complicându-se în a-și găsi drumul propriei creații. Nu spunem că e bine sau rău că procedează astfel, sau, poate, e un șiretlic al lui, crezând că dacă recurge la asemenea tehnici scriitoricești, va da lovitura… Și ar fi dat-o dacă ar fi fost mai atent la ghidonarea versurilor fără să-și fi aplecat urechea la glasul trompetelor ruginite, întru laudă și preamărire de la microfoane sterile… Vlad Teodor Petcu este un tânăr inteligent, cultivat, și are tot viitorul în față să se dedice scrisului care nu e joacă, iar mărturisirile sale de la pag. 56, în poezia „Manifestări artistice din paleolitic” care ar fi dat bine titlul acestui volum atât de neinspirat botezat „Tenebre lirice”, ar fi fost mult mai nimerit privind vitalismul său de căutător de lumini boreale în resturi de citadele roase de vremi. Acest poem este un șoc în poezia modernă, ca izbândă a poetului că a reușit să scrie o așa poemă cu un conținut neconvențional, asumându-și riscul, dar și responsabilitatea de navigator prin timp până în epoca „paleolitică”. Din lipsă de spațiu ne limităm să publicăm doar strofa a patra din cele șase câte numără poemul: „În vreme ce nu înțelegem cum ciclic/ Mesajele ne scoboară precum sângele vâscos din vene,/ Dar când întregul sub raza cutremurată a lunii e eclipsat idilic/ Noi privim cu un ochi șăgalnic și cu celălalt alene”. Poemul merită o dezbatere mai amplă, ca exemplu pentru noul val de poeți, pe care Teodor Petcu și l-a asumat ca purtător de cuvânt al pasionaților de vechimea limbii de la începuturi până acum. El conștientizează poezia la nivel de înțelepciune și rigoare artistică.

Vlad Teodor Petcu are toate șansele să devină ceea ce și-a propus: lumina lunii de peste noapte, veghind la vestigiile din țara noastră, care se pare că îl inspiră în a-și crea un orizont poetic particular, pe măsura cunoștințelor lui în domeniul vocabularului limbii literare vechi, care face parte din spiritul nostru… Poemele lui posedă crâmpeie de parfum de letopisteț și nu se adresează cititorilor cantonați de un sentimentalism placid, cultivat de poeți vetuști care bântuie prin gări și parcuri după cai verzi pe pereți. Vlad reușește cu scrisa lui să construiască un arc poetico-istoricesc peste timp, din cele mai vechi cotloane ale timpului până în zilele noastre. El este la curent cu toate acestea drept pentru care se desmiardă în proiectele lui literare, în care chiar crede.

Și o altă constatare ține de felul cum și-a gestionat poeziile… Înainte de a le fi dat la tipar, trebuia să fi fost mai atent la gestionarea sumarului, iar poezii precum „Gânduri”, pag. 11, „Romanță”, pag. 64, să le mai fi prelucrat, ca de altfel și altele, mai ales că se afla la debutul lui editorial. Dacă ar fi procedat astfel volumul lui de versuri înregistrat „Tenebre Lirice” ar fi avut o altă trecere în fața criticii literare, în ciuda opiniilor elogioase ale unor comentatori de duzină care, în lipsă de fler critic, vorbesc în fel și chip, ba, mai mult, unii mai guralivi îi întrevăd un drum fabulos în poezie… Dea Domnul să fie așa, dar vorba ceea, e mult de azi pe mâine… Nu știm pe ce se bazează aceștia când vorbesc despre viitorul unui poet. Deocamdată e bine că Vlad Teodor Petcu a spart gheața, ce va fi mai departe vom vedea.

ION MACHIDON

Notă: Textul de față este o reproducere a originalului apărut în Revista „Amurg Sentimental” Anul XXIII, Nr 8 (268), București, România, August 2017

12

Programul Expozițional al Editurii Astralis în cadrul celei de-a XII-a Ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest

În perioada 24-28 Mai 2017, în cadrul Pavilioanelor C1, C2, C4 și C5 ale Complexului Expozițional Romexpo din București, se va desfășura cea de-a XII-a Ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest. Invitatul special al acestei ediții este Suedia. Duminică, 28 Mai 2017, începând cu orele 18:00, la Cafeneaua Literară Julius Meinl – pavilionul C4 (etaj), Editura Astralis are onoarea de a organiza un eveniment deosebit: o dublă lansare de carte, alături de prezentarea celor mai recente apariții editoriale.

Invitații speciali ai acestui eveniment sunt Victor Atanasiu, Lucian Gruia, Marian Nencescu, Luminița Zaharia, Geo Călugăru, Nicolae Țăranu și Antoaneta Rădoi. Moderator va fi doamna Director a Editurii Astralis, Camelia Pantazi Tudor.

Cu această ocazie, am deosebita onoare și plăcere de a vă anunța prezența mea în cadrul programului expozițional anunțat de către Editura Astralis din București pentru Salonul Internațional de Carte Bookfest.

Programul complet al evenimentului ce va avea loc sub egida editurii este următorul:

– Lansare de carte: romanul Secretul de la Costișa de Cleopatra Luca și volumul de proză scurtă Temple de trei zile de Cristina Crețu;

– Prezentare de volume: Taine în vis de Camelia Pantazi Tudor, Rezerve de suflet de Livia Mihaela Frunză, Ca o rugăciune de Boris Marian Mehr, Eu nu ascult de nimeni! (tetralogie) de Elena-Maria Cernăianu, Minut infinit de Silvan G. Escu, Tenebre Lirice de Vlad Teodor Petcu, Teatru+Muzică=Poveste de Teodora Constantinescu și Admirabél de Daniel Prallea-Blaga

Poezia și Muzica au interpretat o Poveste iscălită Astralis la Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon” din București

Astă lune, în a cinsprezecea zi a lui Florar din veleatul 2017, începând cu orele 17:00, Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon” din București a fost gazda celui mai recent eveniment realizat sub egida Editurii Astralis, o dublă lansare de carte. Moderatorul evenimentului a fost doamna Camelia Pantazi Tudor, Director a Editurii Astralis. S-au lansat volumele „TEATRU+MUZICĂ=POVESTE” de Teodora Constantinescu – volum de debut, și „Admirabél” de Daniel Prallea-Blaga.

Volumele au fost prezentate de către scriitori, critici, literari, cadre, didactice, doctori în varii domenii socio-profesionale, artiști lirici – invitați speciali ai acestui eveniment. Aceștia au fost Luminița Zaharia, Claudia Codreanu, Maria Gabriela Drăghici, Victor Atanasiu, Geo Călugăru, Marian Nencescu, Alexandru Radu Petrescu, Silvan G. Escu și Vlad Teodor Petcu.

Teodora Constantinescu. Soprană, colaboratoare a Corului Academic Divina Armonie, a Operei Clandestina și a Corului Regal. Studentă în cadrul Universității Naționale de Muzică București. Vecinic preatânără și aflată în fața debutului întru condei, domnișoara Teodora Comnstantinescu ne propune în „MUZICĂ+TEATRU=POVESTE” o metanarațiune din universul operei – este vorba despre opera „Motanul încălțat” de Cornel Trăilescu,  poveste montată, în regia domnului Daniel Prallea-Blaga, în premieră pe scena Filarmonicii „George Enescu” din București. Această metanarațiune, care este Motanul Încălțat de Cornel Trăilescu, este spusă prin prisma unor dedublări a tinerei autoare. Astfel, într-o primă ipostază, tânăra soprană (care a fost și asistentă de regie pentru această reprezentație n.n.) își ia în serios rolul de Iepuraș și ne propune o filă de memorialistică, pe alocuri înțesată cu elemente de jurnal intim (impresii personale asupra variilor aspecte prezentate), a modului în care atât domnia sa, cât și întreaga echipă a traversat această „aventură lirică” de la faza de concept și până la montarea pe scena Filarmonicii. Pe deasupra, condeiul tinerei soprane surprinde excelent relația mentor-ucenic în realizarea operei Motanul Încălțat de Cornel Trăilescu pe scena Filarmonicii. Astfel, profesorul Daniel Prallea-Blaga se regăsește schițat de către studenta Teodora Constantinescu în dublul său rol: acela de regizor al operei Motanul Încâlțat care transmite indicațiile către interpreții rolurilor și cel de lector universitar, profesor al catedrei de regie de operă care își transmite mai departe cunoștințele acumulate și care dezvăluie ucenicilor săi tainele meseriei. Apoi, exact ca în povești, Iepurașul țușt! se dă de trei ori peste cap și devine asistentul de regie Teodora Constantinescu, moment în care ne ajută să înțelegem procesul de lucru și conceptualizarea acestei montări. Apoi, preatânăra domniță, autoarea, își ia în serios rolul de cronicar și, ne prezintă povestea din poveste – piesa Motanul Încălțat și întreaga echipă ce și-a dat concursul întru finalizarea cu Bis!-uri a acestui proiect: Gina Gloria Tronel, Adrian Pleșca, Nermin Al Samman-Al Madani, Constantin Trașcă, Mădălina Constantinescu, Teodora Ilinescu, Andrei Hâncu, Ioana Cojuharov. Metanarațiunea prezentă prin acest volum mai include o poveste, de această dată una vizuală: o cronică fotografică.

Daniel Prallea-Blaga, lector universitar doctor, poet, eseist, regizor, realizează, prin acest volum de sonete apărut la Editura Astralis, un jurământ de credință față de prima și cea mai mare dragoste a domniei sale: regia de operă. Ceea ce conferă hlamida rafinamentului pentru „Admirabél” este asocierea fiecărui sonet cu câte un ștamp rar din colecția filatelică a domnului profesor Daniel Prallea-Blaga.

Lectura din volume – în interpretarea Doinei Ghițescu, a încântat audiența atât prin reliefarea unor mesaje simbolice transmise, în poemele din „Admirabél”, de către maestru – Daniel Prallea-Blaga, ucenicilor săi (studenți, masteranzi, absolvenți), cât și prin comicul de situație al filei jurnal-memorialistică surprinsă de tânăra debutantă, soprana Teodora Constantinescu.

La eveniment au luat parte numeroși scriitori, critici, istorici, editori, traducători, artiști și iubitori ai artelor.

Cuvântul de final al lansării a aparținut autorilor, Teodora Constantinescu și Daniel Prallea-Blaga, și doamnei Director a Editurii Astralis, Camelia Pantazi Tudor. Aceștia au mulțumit preabunei gazde, distinșilor invitați și tuturor celor prezenți.

Dar, stați! Evenimentul nu s-a încheiat! Studenții, masteranzii și absolvenții Universității Naționale de Muzică București au fost prezenți în sală alături de profesorul și colega lor și au pregătit tuturor celor de față o surpriză: un recital de canto pentru a-i omagia pe cei doi autori. Astfel, sopranei Teodora Constantinescu i s-au alăturat tinerii soliști ai Operei Naționale București Alin Stoica și Andreea Blidariu, dar și mare parte din colectivul artiștilor lirici, interpreți în piesa regizată de profesorul Daniel Prallea-Blaga, Motanul Încălțat: Gloria Tronel, Constantin Trașcă, Teodora Ilinescu, Andrei Hâncu, Nermin Al Samman-Al Madani, însoțiți la pian de tânăra domnișoară Doctor Ioana Cojuharov (Sincere Felicitări pentru această frumoasă realizare!). Și ce puteau să interpreteze atât de magistral, dacă nu arii din piesele jucate împreună pe scenele naționale și internaționale? Astfel, Alin Stoica, tenor al Operei Naționale București, a interpretat No puede ser de Pablo Sorozabal (arie din opera La tabernera del puerto) și Sărmane Lăutar (din opereta Lăsați-mă să cânt! De Gherase Dendrino). Alături de Andreea Blidariu, solistă a Operei Naționale București, a interpretat duetul Parigi, o Cara (din La Traviata de Giuseppe Verdi), urmat de Brindisi (din aceeași operă a marelui compozitor italian), arie interpretată într-un trio de gală, duetului Alin Stoica-Andreea Blidariu alăturându-i-se Teodora Constantinescu. Gloria Tronel a interpretat aria Motanului Încălțat din opera omonimă, pentru ca în final alături de Teodora Constantinescu, Constantin Trașcă, Nermin Al-Samman Al Madani, Teodora Ilinescu și Andrei Hâncu să încânte publicul prezent cu fragmente din opera Motanul Încălțat de Cornel Trăilescu.

A consemnat Vlad Teodor Petcu

20 Florar 2017