Capsula Timpului: un licăr de estetică

Pașii-mi leapădă colbul asfințitului în brațele trecutului… Alei ce urlă a tăcere și bulevarde cimentate cu oameni se petrec prin fața reflexiei cărămizii a lentilelor de ochelari… Soarele își stinge ultimul zâmbet și ultima țigară din foi de raze în scrumiera nourilor. Luna se liberează în toată splendoarea ei și din naltul crugurilor un corno signale anunță sosirea cavaleriei de aștri… E noapte peste Târgul Bucureșcilor… Ne aflăm în Noaptea Europeană a Muzeelor.

Îmi preumblu gândurile printre oameni grăbiți să plece de la un șir indian, spre un alt șir indian, unde așteaptă cuminți să intre în spațiile culturale bucureștene, planificând cum au să vadă ceea ce pot vedea în orice altă zi a anului… O umbră de kitsch se zărește suspinând fericită între tenebrele nopții…

Adăst pentru cinci minute la o cafea, deschid telefonul și îmi aduc aminte că, între zecile de scrisori electronice ticsite de informații și termene de predare, aveam și o invitație din partea Departamentului de Relații Publice al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” spre o serie de evenimente care promiteau să fie altfel, să ofere vizitatorilor un produs cultural novator și, totodată, unic. Dintre cestea, atenția mi-a fost captată de proiectul „Capsula Timpului”, un proiect aflat la momentul botejunii.

După onorarea invitației – Istoria a fost cea care a consemnat în hrisoave deopotrivă prezența mea la cest eveniment, cât și, în mod osebit, consacrația în lauri a proiectului, mie îmi revine cinstea de a vă scrijeli, la ceastă oră târzie, asupra câtorva taine ale dihotomiei estetice rațional-irațional mai mult sau prea puțin bănuite de cei peste 1300 de vizitatori prezenți.

Dacă în stadiul de noemă, „Capsula Timpului” nu reprezintă un prototip – există o diversitate globală a experimentării capsulei timpului ca obiect și fenomen care datează de câteva secole, în ceea ce privește procedeul de punere în execuție a conceptului, evenimentul se regăsește încadrat în exigențele unicității estetice, o unicitate care îngemănează pragmatismul intelectual cu Frumosul.

 Product deopotrivă cultural și artistic, „Capsula Timpului” este un proiect care valorifică specificitățile culturale ale societății românești. Asemenea altor produse culturale contemporane, proiectul face posibilă transcenderea de la reprezentarea nietzcheană a omului ideal către o reprezentare de mai mare acuratețe și rafinament, anume, reprezentarea hegeliană a omului modern. Această imagistică este ancorată în realitate prin elemente culturale și morale de natură post-relativistă, așa cum sunt cestea definite de către profesorul Andrei Marga (2007, 2008). Ceea ce osebește „Capsula Timpului” de celelalte proiecte este divergența, datorată asimilării componentelor post-relativiste, față de condițiile estetice și morale general exprimate prin actele de creație făurite în cadrul culturii române.

Henri Wald aducea aminte în eseul său Omul și semnele (în Matei, 1971, 25) că, atât dimensiunea rațională, cât și dimensiunea afectivă ale omului trebuie educate, cu observarea că o posibilă dezvoltare a cvintesenței artistice va fi fost fundamentată pe spațializarea emoționantă a unei temporalități cognitive (Wald, op. cit., în Matei, 1971, 26). De asemenea, construcția estetică a operelor de artă moderne, cu sprijinul noilor tehnologii, se realizează pe coordonatele unei geometrizări până la abstract. Pornind de la aste două premise, putem lesne desluși în cadrul proiectului „Capsula Timpului” o „cartografiere temporală” prin realizarea pragmatică a unui dublu concept de povestire în ramă. Astfel, rama proiectului este configurată tridimensional: la nivel temporal de fenomenul cultural Noaptea Europeană a Muzeelor, la nivel imagistic de evenimentele desfășurate în cadrul cestui fenomen (dintre care trei – ediția I a proiectului „Capsula Timpului”, ediția a X-a a „Maratonului de Poezie și Jazz” și expoziția „Eroinele României Mari. Destine din Linia Întâi”, au avut loc sub egida bibliotecii și a partenerilor săi, Muzeul Național al Literaturii Române și Asociația Euro CulturArt) și de arealul geografic al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, la nivel spațial. În aceasta, regăsim o a doua ramă, narațiunea „Capsula Timpului”, un proiect propus și realizat de către managerul bibliotecii din dorința de a lăsa istoria să transcendă către lumea contemporană, spre a dărui celor interesați posibilitatea să cunoască premisele unei instituții ce luminează ca o torță printre decenii. În ceastă a doua ramă acționează reconceptualizarea de poveste în poveste, elementul inedit fiind segmentarea fiecărui spațiu ce urma a fi parcurs de-a lungul traseului, în multiple micro-narațiuni aglutinate de un fir al Ariadnei, icoana așezământului cultural.

Urmărind aceeași structură dihotomică a actului creațional, istoricul Wilhelm Worringer afirma că arta modernă se construiește pe temeiul cunoașterii artistice de tip constructiv și intelectual, produsul final fiind rezultatului actului prin care se îngemănează fantezia cu știința (Al. Tănase, Destinul artei în civilizația modernă, în Matei, 1971, 43). Cest aspect este perceput de vizitator la nivelul inconștientului și pe întregul parcurs al traseului, datorită interconectivității complexe în care fantezia actului creator și al narațiunii sunt împletite cu exactitatea științifică a informațiilor transmise, un rol semnificativ avându-l funcționalitatea culturală a mesajelor în amprentarea valorilor instituționale asupra sistemului de valori culturale al vizitatorilor. Mai mult, această complexitate este prezentă nu doar la nivelul valoric, ci și în relația propriu-zisă custode-vizitator, relație care dezvoltă un proces comunicațional în care custodele transmite informații culturale cu impact spre zona rațională, vreme ce vizitatorul este într-o continuă retroacțiune, act prin care transmite informații bazate pe afecte (adresează întrebări, oferă indicii emoționale directe, face gesturi volubile, tranzitează mai multe tipuri de distanțe spațiale etc.), rezultând un perpetuu mobile al actului comunicațional, interactivitate esențială în succesul acestui proiect. Apexul iestei uniciuni, atât pentru emițător, cât și pentru receptor, poate fi cercetat în momentul accesării inimii capsulei timpului, anume, biroul directorului Fundațiunii Universitare „Carol I”, Alexandru Tzigara-Samurcaș. Așa cum este menționat și în comunicatul de presă emis de către Departamentul de Relații Publice al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, în lăuntrul cestui veritabil bastion al peisagisticii culturale de interior, astăzi, se păstrează din anul 1895 mobilierul compus din masa cu blat de marmură şi biroul meșteșugit în Anglia, o lampă de birou, două postamente şi un dulap pentru colecția de medalii. De asemenea, se mai regăsesc repertoriul alfabetic al bibliotecii, primele registre topografice, fișe din catalogul alfabetic scrise în perioada interbelică, o mașină de scris din perioada interbelică şi buletinele de cerere folosite în anii ‘20,  câteva din ex libris-urile bibliotecii. Din anii ‘70 sunt prezervate, în „capsula timpului”, fișele cu ajutorul cărora se puteau găsi cărțile dorite în „Catalogul tradițional”. Expuse în acest spațiu narativ al patrimoniului cultural românesc sunt și volume distruse parțial în incendiul din decembrie 1989, precum și prescripturi fidele după cele două acte de inaugurare, din 1895 şi 1914, ale Fundațiunii Universitare ”Carol I”. Toate acestea sunt amenajate astfel încât să fie identificate cu reprezentarea narativă a unui imaginar verosimil istoriei bibliotecii, mediului academic și meta-narațiunii care a însoțit neamul românesc în cele 13 decenii petrecute de la începerea construcției așezământului și până astăzi.

Admițând, încă din primele cuvinte scrijelite în eseu, că evenimentul „Capsula Timpului” este și un produs artistic, o operă de artă, avem datoria să ne plecăm privirea în a constata poziționarea publicului față de aceasta, conform criteriilor stabilite de Adrian Rădulescu (Două poziții ale publicului față de artă, în Matei, 1971, 142-149). Din perspectiva poziției artistice, evenimentul presupune participarea vie, interacțiunea nemijlocită dintre public și produsul cultural-artistic, dialogul permanent dintre public – în calitatea sa de veracitate a prezentului, și operă – ca veracitate a imaginii (existențe istorice, culturi, ideologii, comunități, imaginar, existență a creatorului/creatorilor[1]), exprimarea personalității și afectivității publicului. Poziția culturală este o ipostază bivalentă. În prima configurație, poziția culturală presupune informarea publicului vizitator asupra operei (prezentarea patrimoniului, a conceptului de capsulă a timpului,  a informațiilor relevante istoriei și arhitecturii instituției, a informațiilor legate de  personalitățile relevante etc.) ca plus-valoare în tezaurul artistic al culturii românești. În a doua înfățișare, „Capsula Timpului” este exprimată față de conștiința socială, valorile, pravilele, mentalul colectiv, în cadrul a două programe desfășurate simultan.

Tot într-o interpretare conexă menirii estetice și culturale a artei, dacă abordăm drept ipoteze de lucru noema că Noaptea Europeană a Muzeelor este un fenomen cultural destinat eliminării permanente sau vremelnice a abisurilor existente între public și artă, iar dilemele culturale fundamentale revigorează potențarea funcției sociale a segmentului elitist al artei prin conflict și incomprehensiune, atunci, în arealul în care acestea se întrepătrund vom regăsi „Capsula Timpului” ca o expresie duală a umanismului integral, o experiență personalizată și imersivă în universul cărturăresc românesc și o manifestare a conștientizării noii identități umane caracterizate de progresul tehnologic accelerat și dezvoltare multilaterală a sinidisisului colectiv (Al. Tănase, op. cit., în Matei, 1971, 44-47).

Inovația este, ca element cardinal în jurul căruia se cristalizează evenimentul, o acțiune în sânul sistemelor de referință cultural și moral ale societății românești și care implantează noi structuri exterioare pe care le integrează în viața spirituală colectivă prin oferirea acestei experiențe personalizate (Dumitru Matei, Procesualitatea estetică a receptării artistice, în Matei, op. cit., 111-141).

Inovația poartă, în primă instanță, masca teatralității Adevărului. Când cortina se ridică, ea sistisește o piesă intitulată „Capsula Timpului” în 3 titluri și 12 acte. Traseul cultural, construit astfel încât să fie parcurs de-a lungul a 3 corpuri de clădire și, respectiv, 12 încăperi, este definit temporal prin reunirea celor trei timpuri – Trecut, Prezent și Viitor, fiecare dintre aceștia devenind, pe rând, un orator ce își recită monologul în mijlocul vizitatorilor. Tot în biroul directorului Fundațiunii, acest aspect este cel mai accesibil în a fi sesizat. Trecutul spune povestea făuririi obiectelor regăsite în încăpere și a bibliotecii. Prezentul istorisește misia actuală a bibliotecii și despre crearea capsulei temporale prin reunirea patrimoniului, precum și, asemeni bunilor de altă dată, reîncepe a spune poveștile aproape uitate. Viitorul promite continuitatea identității și vocațiunii asumate, precum și reluarea poveștilor spre dăinuire.

O altă ipostază a inovației este divergența față de valorile imprimate prin evenimente similare de alte instituții. Majoritatea instituțiilor au mizat pe elementele de ordin cantitativ și prea puțin pe unicitate și novație, oferind acces gratuit la expozițiile pre-existente. Noaptea Europeană a Muzeelor este, prin prisma poziției adoptate de ceastă majoritate, o condiționare psihologică mecanică a publicului, interacțiunea nemijlocită cu produsele majorității fiind o interacțiune mecanică, în care afectul nu oferea personalizarea experienței, ci era direcționat către gratuitate generând superficialitate și kitschizare. Valorile astfel promovate au rămas cele regăsite în tendințele postdecembrist-mileniale (caracterizate de relativizare, impact degenerativ, intensificare a progresivității subculturale). „Capsula Timpului” este, sub acest aspect, un produs dedicat, aflat în antiteză valorică față de majoritate. Astfel, prin crearea unui produs cultural-artistic nou, asumarea unor exigențe cantitative (între acestea: tururile ghidate se desfășurau de-a lungul a 30-45 de minute, tururile începeau la 15-20 de minute distanță unul de celălalt, predeterminarea cantitativă a bunurilor de patrimoniu expuse, etc.; rezultatul cantitativ: conform datelor furnizate prin comunicatul post-eveniment se menționează că la tururile ghidate au luat parte 44 de grupuri de vizitatori – cel mai numeros fiind grupul care a început turul la orele 23:55 și a fost compus din 42 de participanți) și calitative (oferirea de servicii de ghidaj în limbile română, engleză și franceză; imersiunea în narativ a vizitatorilor de orice vârstă – conform comunicatului emis ulterior încheierii evenimentului de către Departamentul de Relații Publice vârsta participanților a variat de la 3 ani până la 75 de ani; revelarea implicită și completă a categoriilor de servicii oferite și a accesibilității și tipurilor de public; expunerea unor bunuri de patrimoniu din categoriile unice, rare și foarte rare;  etc.), conturarea principiilor cultural-estetice ale produsului, precum și stabilirea valorică a informațiilor și emoțiilor transmise, a gradualității acestora, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit originalitate, coerență, rânduială, apel la forul interior, personalizare, cultură și simțiciune.

Seria de pânze ilustrative a icoanelor personalităților care au condus instituția de-a lungul vremurilor este o călătorie manifest în ceea ce Octavian Barbosa identifica (Imagine și cultură, în Matei, op. cit., 1971, 56-64) a fi noul umanism în artă și în cultură. Expuse pe simeza Galeriei Directorilor, galerie permanentă aflată în coridorul care face trecerea din Aula bibliotecii înspre firida din fața Sălii Profesorilor, tablourile sunt expresiunea alegorică a dinamicii evoluției bibliotecii și a impactului social pe care l-a avut aceasta. În plus, trebuie luat în considerație că ele sunt cu atât mai semnificative, întrucât adaugă o dimensiune estetică tuturor componentelor simbolisticii așezământului cultural, atât la nivel de identitate, cât și în ce privește reputația și imaginea acestuia.

Tablourile sunt opera pictorului Stelian D. Neicu[2]. Acesta s-a născut în localitatea Scurtu, județul Teleorman, la data de 26 Mai 1944 și, în prezent, locuiește în cartierul Berceni. Educația sa este una eclectică și osebit de interesantă: a urmat timp de doi ani cursuri de muzică în cadrul Seminarului Teologic din București; apoi învățat cinci ani în cadrul Școlii de Artă din București, din care primii doi i-a efectuat la clasa de teatru și următorii trei s-a pregătit în cadrul clasei de pictură; a studiat cinci ani literatura în cadrul Universității din București, Facultatea de Limbă și Literatură Română (cu Limba Franceză drept limbă secundară de studiu). În perioada petrecută în Școala de Artă, Stelian D. Neicu a făcut parte din clasa doamnei profesor Francesca Lencu. De asemenea, domnia sa a fost elev al pictorilor Aurel Aniței și Nicolae Iorga. Opera sa artistică este compusă din peisaje (inspirate în special de peisagistica de șes din regiunea Subcarpaților Munteniei), flori, naturi statice, icoane, citadine, compoziții și, cum am putut observa în cadrul tururilor ghidate, portrete. Pe lângă sacerdoțiul de autor al Galeriei Directorilor, pictorul Stelian D. Neicu a decorat interioarele IMSAT Muntenia din București și a numeroase locuințe particulare din capitală și din provincie. În ce privește afilierea domniei sale, în perioada 1988-1994 a fost membru al „ARTE ’70” (fostă „HERMES” și mai apoi „G.A.S.T.”); din 1983 este membru al Asociației Artelor Plastice și, începând cu anul 2013, face parte din Uniunea Artiștilor Plastici – U.A.P., sucursala București.

Exprimându-se cu privire la operele pictorului Stelian D. Neicu, doamna Ecaterina Mihai – pictor, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, Departamentul Strategie, Comunicare, Parteneriat U.A.P. cu Instituțiile Statului și Administrația Publică Locală, afirmă: „Lucrările pictorului Stelian D. Neicu sunt opere spontane, luminoase, optimiste și forme de exprimare ale Artei prin mijloace moderne. În acestea găsim culori cu valoare dominantă, alteori pete mari de culori complementare, domnia sa făcându-le să contrasteze armonic sau să se susțină unitar. Stelian D. Neicu sugerează luminii să se reveleze din exteriorul lucrării pentru a zămisli jocuri clar-obscur și a construi adâncimi nebănuite, logodind ingenios culorile calde cu cele reci.”

Tonurile sobre și tehnica de lucru utilizate pe fundamentul elementelor cardinale anterior menționate, precum și multiplicarea tuturor acestora pentru fiecare dintre portrete au o dublă funcțiune. Pe de o parte, acestea se constituie în elemente de conexiune în plan temporal (între vetust și modern, între tradițional și novator, între perioadele istorice ale societății românești, între perioadele de istorie instituțională) și în ceea ce privește amenajarea interioară (portretele sunt elementul central de unificare a variilor componente structurale și arhitecturale, dominând coridorul prin cromatică). Pe de altă parte, ele contribuie la construcția bivalentă a atmosferei generale a bibliotecii, atmosferă croșetată întru armonia dintre familiaritatea și căldura spațiilor domestice și solemnitatea aproape ritualică a spațiilor academice de înaltă ținută.

Așa cum reține Flavius Pop (1997, 13-14), una din ipostazele retoricii imaginii este aceea de agent al emițătorului care acționează cu misia de a obține asentimentul afectiv al publicului. Întregul traseu cultural se bucură de un astfel de agent iconic, dar cel mai intens și bine conturat, perceptibil chiar și pentru ochiul neantrenat, regăsim agentul iconic în afișul făurit cu scopul de a promova  evenimentele care s-au desfășurat în incinta Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, în cadrul fenomenului cultural Noaptea Europeană a Muzeelor.

Elementul hiperbolizant este eliminat și substituit cu metafore și alegorii. Principalele figuri substituite sunt animale, în special din categoria celor nocturne. În continuare voi explicita simbolistica figurilor prin alegerea acelor specificități relevante mai ales pentru evenimentul „Capsula Timpului”.

Pisicile sunt o alegorie pentru libertate și vitalitate (dublate de instrumentele de jazz – jazzul fiind o formă de artă care promovează libertatea de exprimare prin improvizație și vitalitate; mai mult jazz-ul este o experiență care se fundamentează pe individualitatea muzicianului de jazz, metaforă a experienței personalizate care se oferă publicului prin evenimente, în special prin „Capsula Timpului”), curiozitate, poziția artistică a publicului (apelul la intuiție și subconștient) și o simbolistică a întunericului nocturn.

Bufnița este simbol pentru înțelepciune, cunoaștere, mister, reîncarnare ( utilizată astfel cu sensul precugetat orientat spre ideea de renaștere și reinventare identitară), vitalitate, energie și este, din punct de vedere alegoric, ocrotitoarea destinului (biblioteca – proteguitoarea cunoștințelor și a viitorului comunității).

Liliacul este o expresie a imaginarului construită pe aceleași coordonate valorice: expresie a inteligenței, a imortalității, renașterii, fericirii și longevității (așa cum se afirmă în comunicatul de presă făcut public de către Departamentul de Relații Publice al bibliotecii, „Capsula Timpului” oferă posibilitatea cunoașterii „premiselor unei instituții ce luminează ca o torță printre decenii”, imaginea aceasta este prezentă ca metaforă și în imaginea a candelabrului care luminează cu un singur bec, în stil modern).

Ariciul prezent pe afiș este eroul civilizator, din mitologie descins, pentru a împărtăși, în această noapte specială, din înțelepciunea sa (o alegorie la rolul civilizator și educativ al bibliotecilor de-a lungul vremurilor).

Girafa este un simbol al comunicării non-violente (comunicare adecvată adresării publicurilor de toate vârstele, în special acelor categorii de public vulnerabile), al conștientizării sinelui și transmiterii sentimentelor (metaforă reiterativă a caracteristicilor cardinale ale poziției artistice a publicului), al imparțialității și echilibrului comunicațional (metaforă a echilibrului existent în dihotomia rațional-irațional care a stat la temelia realizării evenimentului „Capsula Timpului”), simbol al comunității unite și al familiei (metaforă a atmosferei prezente în bibliotecă, a relației dintre bibliotecă și comunități și, respectiv, dintre bibliotecă și societate).

Peste toate acestea, figurile substituite, prezente pe afiș, au adăugită o retorică bazată pe funcția de sinecdocă. Astfel, se oferă publicului imagini care sunt aspecte parțiale semnificative pentru acele valori și informații esențiale a fi comunicate publicului: coloana ionică este evocatoare pentru spațiul muzeal, elementele muzicale sunt evocatoare pentru maratonul de poezie și jazz, asocierea între lună, telescop și candelabru evocă invitația spre vizitarea bibliotecii și actualitatea invitației (prezentul propriu-zis și prezentul imediat, transpunerea iconicului în mesaj textualizat s-ar putea face prin fraza „În această noapte avem porțile deschise. Vino să ne vizitezi!”).

Afișul este, prin excelență, o sintaxă iconică (Pop, 1997, 22) în care se juxtapun evenimentele (envizionate drept secvențe ale limbajului iconic) într-un prezent actual sau imediat, obținându-se o semnificație estetică generală și unitară a produsului cultural-artistic creat.

Înainte de a-mi așterne condeiul în toc, adaug drept testimoniu al slovelor mele mesajul doamnei Mireille Rădoi, director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”: „Încă de la prima ediție, în anul 2011, când am înscris biblioteca în circuitul european al Nopţii Muzeelor, ne-am dorit să creăm o tradiție în a oferi cultură de calitate an de an oaspeților noștri. Pulsăm energie vie și o dăruim cu bucurie!”

Astfel, scrijelind după cum m-am priceput mai bine și cătând a revela numai o parte dintre tainele mai mult sau mai puțin bănuite ale „Capsulei Timpului”, năzuiesc să fi stârnit curiozitatea celor ce și-au plecat privirea în a păși spre licărul torței care luminează printre decenii…

Mi-am preumblat gândurile printre oameni grăbiți să plece de la un șir indian, spre un alt șir indian, unde așteptau cuminți să intre în spațiile culturale bucureștene, planificând cum au să vadă ceea ce pot vedea în orice altă zi a anului… O umbră de kitsch se zărește și acum suspinând după un gram de fericire între tenebrele nopții… A fost Noaptea Europeană a Muzeelor.

Bibliografie

  1. Marga, Andrei, (2007), Relativism and its consequences = Relativismul și consecințele sale, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană
  2. Marga Andrei, (2008), La sortie du relativisme, 2e édition, révisée, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene LIMES
  3. Matei, Dumitru, coord., (1971), Artă și comunicare. Studii de estetică și teoria artei, București, Editura Meridiane
  4. Pop, Flaviu, (1997), Omul sub influența mediilor de comunicare. În concepția lui Niceto Blázquez Fernandez, Cluj-Napoca, Editura Mediamira

[1] În ipostaza clasică a creatorului evenimentul „Capsula Timpului” ne prezintă mai mulți creatori individuali și colectivi, la nivel instituțional – biblioteca, Departamentul de Relații Publice, celelalte birouri și servicii implicate, și personal – managerul, custozii, personalul care a deservit realizarea, implementarea și revelarea evenimentului ca obiect de artă.

[2] Toate informațiile cu privire la maestrul pictor Stelian D. Neicu au fost publicate în revista PROART, revista Uniunii Artiștilor Plastici și sunt obținute cu sprijinul și amabilitatea doamnei Ecaterina Mihai, artist plastic.

 

This slideshow requires JavaScript.

 

 

Foto: Arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, arhiva Instagram Vlad Teodor Petcu

Advertisements

Salonul Literar „Astralis” – Ediția a II-a

Vineri, în a treizecea zi din Mărțișorul anului 2018, începând cu orele 16:30, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” din București a găzduit cea de a doua ediție a Salonului Literar „Astralis”. Moderator al acestui eveniment a fost doamna Director al Editurii „Astralis”, Camelia Pantazi Tudor.

Cea de-a doua ediție a Salonului literar „Astralis” vine întru desăvârșirea seriei de manifestări cultural-literare organizate sub egida Editurii „Astralis” în peisajul cultural românesc în luna lui Mărțișor. Încă de la înființare, în anul 2016, Editura „Astralis” și-a asumat misiunea de a acorda o mare atenție publicării unor lucrări valoroase, sprijinirii și promovării tinerilor autori, organizării de concursuri de poezie și proză, editării de volume colective cu tematică diversificată.

În primul segment din cadrul evenimentului au fost prezentați scriitorii Vlad Teodor Petcu și Lucian Gruia, precum și cele mai recente creații literare ale acestora care au văzut lumina tiparului, volumul de poezii Tenebre Lirice (Astralis, 2017) și, respectiv, Peștera lui Platon  (Editura Betta, 2018).

Deoarece primul moment al acestui segment este dedicat realizării portretului autorilor publicați la Editura Astralis, cel dintâi a luat cuvântul Vlad Teodor Petcu. Student pentru a doua oară și ucenic al condeiului, Vlad Teodor Petcu a prezentat traseul său de la debut și până astăzi, punând accent pe semnificația lunii martie (2014 – debutul în limba engleză, 2015 – cooptarea sa în mișcarea cultural-literară Amurg Sentimental, 2017 – apariția la Editura „Astralis” a volumului de poezii Tenebre Lirice, care marchează debutul editorial cu volum individual), alături de înfățișarea manifestului propriu de a promova și prezerva graiurile românești vechi și noi. Cu această ocazie, Vlad Teodor Petcu a dat glas unor materiale literare inedite, poezie și proză scurtă epistolară, precum și proiectelor în derulare, atât la nivel academic – finalizarea studiilor de licență, cât și editorial – un viitor volum de eseuri intitulat (Post) Adevăruri incomode. O incursiune în etica discursului public (Editura Amurg Sentimental, București).

Directoarea editurii „Astralis”, Camelia Pantazi Tudor, a anunțat că are în plan o serie nouă de colaborări alături de tânărul autor, inclusiv un nou volum de autor, detaliile urmând a fi anunțate fiecare în parte la vremea potrivită. Mai mult, doamna director a anunțat apariția, cât de curând, a volumului colectiv Amprente pe cerul înstelat – primul de acest gen apărut la editura bucureșteană, precum și o serie de noi volume de autor sub egida „Astralis”.

Scriitor, poet, eseist și comentator literar, Lucian Gruia a prezentat din vasta sa operă lucrările dedicate maestrului artist Constantin Brâncuși – creând un arc temporal între cele două ediții ale Salonului Literar „Astralis” și aducând un omagiu acestei personalități culturale, un fragment din volumul de proză scurtă „Câine în rugăciune” (Editura Deliana, 2009), volum cu valențe biografice, precum și materiale literare inedite. De asemenea, a intrat în dialog cu asistența și asupra modului în care a fost conceptualizat volumul „Peștera lui Platon”.

Pentru a marca celebrarea a 85 de ani de la nașterea scriitorului Nichita Stănescu, în cel de-al doilea segment al evenimentului, Editura „Astralis” l-a avut drept invitat pe domnul Mihai Antonescu, prozator, poet, eseist, comentator literar și membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala București Proză. Acesta a evocat icoana omului Nichita Stănescu prin evenimente inedite din viața acestuia, petrecute începând cu sfârșitul anilor 1970, când potecile vieților li s-au îngemănat la Turnu Severin și continuând apoi cu istorisiri din anii de aleasă prietenie petrecuți în urbea Bucureșcilor. Om de o imensă generozitate, cu un umor neaoș și colecționar știutor în a prețui artefactele (având o pasiune deosebită față de monedele romane, dinarii), Nichita Stănescu a rămas în amintirea celor din jur nu doar drept geniu al slovei românești, cât mai ales drept OM între oameni. Apoi, scriitorul Mihai Antonescu s-a aplecat și asupra modului inedit în care se zămisleau stihurile marelui poet Nichita Stănescu și cum erau îngrijite de către soția acestuia, Dora, spre a fi păstrate pentru posteritate.

Evenimentul s-a bucurat și de un moment artistic de teatru poetic. Acest moment a încheiat prelegerea domnului Antonescu prin afirmarea și omagierea verbului viu al poetului Nichita Stănescu. Interpretarea solemnă a purtat semnătura Asociației Cultural Artistică „JOC” – BMR, în amprenta unică a actorilor Magda Băcescu și Ștefan Apostol.

Asupra celor prezentate au luat cuvântul doamnele Emilia Dănescu, Maran Andrada Ingrid, Evelyne Maria Croitoru, Ioana Stuparu și Angela Spica Djigola Popescu și domnii Mihai Costin, Nicolae Țăranu, Geo Călugăru.

La eveniment au luat parte scriitori, critici, istorici, editori, traducători, artiști și iubitori ai artelor.

A consemnat Vlad Teodor Petcu

31 Mărțișor 2018.

 

 

This slideshow requires JavaScript.

Salonul literar „Astralis” – Ediția I

Vineri, în a douăzeci și șasea zi din Gerarul anului 2018, începând cu orele 16:30, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” din București a găzduit prima ediție a Salonului Literar „Astralis”. Moderator al acestui eveniment a fost doamna Director al Editurii „Astralis”, Camelia Pantazi Tudor. Cuvântul de deschidere al evenimentului a aparținut doamnei Director al Casei de Cultură „Friedrich Schiller”, Mariana Duliu.

Salonul literar „Astralis” vine întru desăvârșirea activităților cultural-literare concretizate de Editura „Astralis” în peisajul cultural românesc. Încă de la înființare, în anul 2016, Editura „Astralis” și-a asumat misiunea de a acorda o mare atenție publicării unor lucrări valoroase, sprijinirii și promovării tinerilor autori, organizării de concursuri de poezie și proză, editării de volume colective cu tematică diversificată.

În cadrul evenimentului au fost prezentate doamnele scriitor Luminița Zaharia și Ana Calina Garaș, precum și cele mai recente creații literare ale acestora care au văzut lumina tiparului, volumul de poezii Yeti într-un bloc de gheață (Astralis, 2017) și, respectiv, Brâncuși – Prinț al formei pure (Editura RAO, 2016). Luminița Zaharia a prezentat, cu această ocazie, poezii inedite din cel mai recent manuscris, rezultat în urma câștigării concursului literar al Festivalului Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, ediția a XXX-a, și a cărui publicare urmează a fi anunțată la o dată ulterioară. Ana Calina Garaș a ținut o scurtă prelegere cultural-estetică asupra operelor brâncușiene cuprinse în volumul laureat al Premiului Cartea Anului 2016, premiu decernat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala București Proză. Alături de această prezentare, autoarea a înfățișat istorii și legende urbane referitoare la operele brâncușiene mai puțin cunoscute publicului. De asemenea, doamna Garaș a prezentat, pentru întâia oară, complexitatea constructului imagistic arhetip al manuscrisului.

Pentru a marca celebrarea Zilei Culturii Naționale și a 168-a aniversare a celui mai cunoscut reprezentant al culturii românești – poetul, prozatorul și jurnalistul Mihai Eminescu, momente deosebit de importante din Gerar, în cel de-al doilea segment al evenimentului, Editura „Astralis” l-a avut drept invitat pe domnul Mihai Costin – președintele Grupării Colecționarilor de Medalii și Insigne „Mihai Eminescu” din cadrul Societății Numismatice Române. Acesta a prezentat succint istoricul Salonului Național „Mihai Eminescu” și a subliniat importanța celei de-a XXXVII-a ediții a evenimentului pentru peisajul cultural contemporan românesc. Evenimentul semestrial, dedicat Luceafărului poeziei românești și organizat sub egida Camerei Deputaților, reunește, în Sala de Expoziții „Constantin Brâncuși” a Palatului Parlamentului, Expoziția națională de medalii, insigne, plachete, filatelie, cartofilie, carte veche, grafică, pictură și alte materiale realizate pentru a-l omagia pe Mihai Eminescu. Apoi domnul Mihai Costin a prezentat rezultatul colaborării personale și instituționale cu Editura „Astralis”, cel mai recent exponat al Salonului Național „Mihai Eminescu”: volumul Poezii rare de Mihai Eminescu – ediție bibliofilă, de colecție, format liliput, serie limitată la 50 de exemplare, oferite gratuit de editură colecționarilor bibliofili.

Au mai luat cuvântul: Liliana Popa, Victor Atanasiu, Nicolae Țăranu și Valentin Rădulescu.

Evenimentul s-a bucurat și de un moment artistic eminescian, Dulcea mea Doamnă – Eminul meu iubit, o producție originală 2017-2018 a Asociației Cultural Artistice Joc – B.M.R., realizată de Magda Băcescu și Ștefan Apostol, inspirată de corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Acest moment a încheiat în mod apoteotic prima ediție a Salonului Literar „Astralis”, interpretarea magistrală a actorilor Magda Băcescu (Veronica Micle), Ștefan Apostol (Mihai Eminescu), Cosmin Adrian Gîrjoabă (băiatul în casă) și Gabriela Alexandra Matei (fata în casă) fiind primită cu ovații din partea celor prezenți.

La eveniment au luat parte scriitori, critici, istorici, editori, traducători, artiști și iubitori ai artelor.

A consemnat Vlad Teodor Petcu

29 Gerar 2018.

O poveste alan-dala sau de Crăciun Trupa deTeatru „Joc” debutează pe scena teatrului profesionist

Joi, în a douăzeci și una zi a lui Decemvre din veleatul 2017, începând cu orele 19:00, Trupa de teatru ”Joc” a urcat pe scena Sălii de Spectacole a Teatrului Elisabeta din urbea Bucureșcilor pentru o nouă premieră, în regia artistică a Magdalenei Băcescu, O poveste alan-dala, Ediția de Crăciun. Acest moment marchează și o premieră în istoria Trupei de teatru ”Joc”: își încheie stagiunea ansamblul libovnic de arte teatrale al doamnei profesor Magda Băcescu și se deschide, în anul centenar al Marii Uniri, 2018, la treizprezece ani de la ființare, prima stagiune profesionistă a Trupei de Teatru „Joc”… în urbea Bucureșcilor, pe scena Teatrului Elisabeta. Regia muzicală poartă semnătura actorului și regizorului Ștefan Apostol, iar costumele au fost realizate de Adina Gîrjoabă și Daniela Drăgulescu.

Ah… era să uităm! Moș Crăciun a fost și el printre invitați, la fel și noi…. iar de vreți să știți cum a fost, vă invităm să citiți recenzia noastră pe ArtistiQue Magazine.

 

This slideshow requires JavaScript.

„Ce înțelept șarpe cu clopoței” sau de ce mass-media sunt un „Wagner” al societății românești contemporane (partea I)

NOTĂ: Textul de mai jos este reprodus așa cum apare în revista „DeCeRP?” Anul II Nr 10 Octombrie 2017, București, România, sub titlul ” „Ce înțelept șarpe cu clopoței” sau de ce mass-media sunt un „Wagner” al societății românești contemporane (partea I)”, cu notele de subsol rescrise sub formă de note de sfârșit:

Motto:

„Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…”

(Friedrich Nietzsche)

În urmă cu aproape un secol, Friedrich Wilhelm Nietzsche descoperă „cazul Wagner” (Nietzche:2004), o situație care avea să îl frământe de-a lungul vieții sale prin complexitatea dual-antagonică în care se poziționa creația wagneriană față de valorile culturale și morale, cu modernitatea sfârșitului de secol al XIX-lea – începutului de secol al XX-lea, cu societatea germană și, în final, inclusiv cu ea însăși.

Aplecându-ne cu osebită atenție asupra acestei lucrări, acestei spețe ce emană unicitate, putem lesne distinge, în primul rând, o serie de trăsături discriminatorii pe care actualitatea societății românești de început de mileniu trei le oblicește, le revizuie și, sub hlamida Comunicării, le atribuie de bună voie, conștient sau fără de știință, unui alt „Wagner”: mass-media.

În al doilea rând, bazându-ne pe douăsprezece trăsături considerate fundamentale, dintre cele observate de Nietzche la Wagner, constatăm că mass-media românești sunt un „Wagner” artificial, mult mai afectat la nivelul configurației și mult mai potent sub aspectul influențării publicului, dar care comportă, în actualitatea post-transmodernistă, aceleași efecte ale relativismului cultural precum alte domenii de manifestare a individului sau a grupului de indivizi în cadrul societății.

Având în vedere acestea, înainte de a analiza, în mod detaliat, acest nou „caz Wagner”, aspecte ce vor face obiectul unor lucrări ulterioare, ne propunem ca, în prezentarea de față, să îl definim pe „Wagner” al societății românești de început de mileniu trei.

O primă analiză o putem realiza pornind de la expunerea analitică simetrică a creațiilor wagneriene cu funcțiile  mijloacelor de comunicare mass-media (Bertrand:2000):

  1. Să observe mediul înconjurător. Mass-media îndeplinesc această funcție atât prin supravegherea celor trei puteri, cât și prin obținerea informației, trierea ei, interpretarea acesteia și apoi diseminarea sa,

Mass-media, precum Wagner odinioară, au putut observa decadența societății, însă, ulterior momentului identificării simptomelor, tot aidoma „înțeleptului șarpe cu clopoței”, și-au asumat identitatea de decadente, identitate în care societatea era înveștmântată. (Nietzsche:2004:p 8)  Primul lucru pe care Wagner îl face este de a ne oferi „o lupă” prin care, dacă privim, realitatea se deformează și își pierde credibilitatea. (Nietzsche:2004:p 14) Hiperbolizarea și exagerarea sunt principalul mijloc la care Wagner apelează în acest sens, de aici rezultând și alte elemente caracteristice, precum superioritatea sa, ca om și instituție, în fața tuturor. (Nietzche:2004:p 14) Aceste caracteristici, pentru „noul Wagner”, sunt cel mai bine observabile atunci când vorbim despre instituirea unui set de principii călăuzitoare în realizarea produselor mass-media destinate publicului.

Cel mai celebru și elocvent exemplu al acestei teze ne este conferit de către postul de televiziune Ocram TV[1]. Deținut de către Dan Diaconescu, postul de televiziune fenomen[2] al anilor 2000 – cunoscut în rândul publicului și ca OTV, și-a asumat încă de la începutul emisiei identitatea publicului țintă, adoptând prezentarea tabloidizată a știrilor drept stil și degradarea umană drept resursă inepuizabilă de subiecte jurnalistice. În anul 2013, Mircea Toma – la acea vreme președintele Asociației de Monitorizare a Presei, afirma într-un interviu[3] că „OTV-ul a fost locomotiva dezastrului pentru România pentru că a atras și celelalte televiziuni pe o spirală descendentă a răului, a încălcării regulilor și a tabloidizării.” (M. Voinea, C. Delcea:2013:paragraful 5)

Urmând tendințele publicistice ale presei tipărite de la sfârșitul secolului al XX-lea (1990-2000) (M. Petcu:2000:p 25), mass-media românești au fost fascinate de specificitatea politicului românesc (așa cum au arătat specialiștii[4], în România există o pseudo-politică, consecință și, deopotrivă, cauză a relativismului cultural), pe care l-au exploatat agresiv, îndepărtând publicul sau unul ori mai multe segmente al publicului de oferta sași atrăgând un public „afiliat” partizanatului politic al canalului media respectiv. O astfel de acțiune dezvoltă funcția de înlănțuire a publicului neavizat, fără educație, într-un pseudo-efect de consumator captiv[5] al unor derapaje identitare și ideologice realizate prin zvonuri, dezinformări, știri false, subiectivism, oferirea de informații în cantitate nesemnificativă sau de calitate îndoielnică și lipsa profesionalismului (M. Petcu:2000:p 251).

Două situații adeseori întâlnite și identificate de specialiști în activitățile mass-media post-decembriste românești sunt uniformizarea interpretărilor practicate și aglutinarea până la identificare dintre informații factuale și interpretări (A.P. Iliescu în D. Șandru, S. Bocancea:2011:p 26). Din perpetuarea aceluiași mesaj, identic sub orice perspectivă ar fi el privit, de către mai mulți reprezentanți mass-media, putem observa un alt efect. Asemeni lui Wagner, mass-media „îți repetă un lucru până la exasperare – până ajungi să-l crezi”. (Nietzsche:2004:p 12) Astfel, așa cum vom descrie în această serie de lucrări, publicul capătă un behaviourism mecanicizat prin care asimilează un adevăr de netăgăduit, „adevărul manifest” pe care mass-media îl vor disemina.

  1. Să asigure comunicarea socială. În acest sens, mass-media elaborează compromisuri.

Jurnalistul român, metamorfozat în „expert” in promptu și ad-hoc, la momentul conferirii „expertizei” devine concomitent subiect și obiect al derapajelor mass-media. Acesta nu mai veghează la respectarea principiilor enunțate de Habermas în ce privește dialogul generalizat, precum civilitatea și raționalitatea dezbaterii, ci este mult mai atent la a salvgarda interesele economice, politice și de rating stabilite de „politicile editoriale mileniale”[6] (G. Bondor în D. Șandru, S. Bocancea:2011:p 33; M. Bălășescu:2013:pp 100-109)

Un alt compromis comunicațional făcut de mass-media contemporane este legat de afectarea ritualității comunicaționale a societății. Spre deosebire de a doua jumătate a secolului al XX-lea, când mass-media contribuiau prin inițierea și dezvoltarea de ritualuri ce puteau stabili tipologii de comunicare, în prezent ele vin în întâmpinarea unor ritualuri pre-existente la nivelul grupurilor de indivizi, bazate pe stereotipuri, pe care le perpetuează la nivelul întregii societăți. (P. Sorlin:2002:pp 64-65)

Dimpreună cu ascensiunea cantitativă a tipologiilor de interacționare dintre mass-media și public în zona de online, calitatea interacțiunilor și-a păstrat structura compozițională existentă în prima decadă a mileniului al III-lea (pornind de la interacțiuni pasiv-pozitive și continuând cu cele de tipul pasiv-agresivă, pasiv-negativă și agresiv-negativă). Deoarece utilizatorii (publicul mass-media din mediul online) acordă mai degrabă un grad ridicat de încredere altor utilizatori sau segmentului de public care este practicant al „jurnalismului cetățenesc”, decât jurnaliștilor profesioniști, suntem în dezacord cu teza enunțată de specialiști conform căreia dubla interacțiune (public – public și mass-media – public) conferă instituțiilor media o mai mare credibilitate. (T. Tasențe, N. Ciacu:2014:pp 36-37). Aceasta doar accentuează criza identitară a mass-media românești post-decembriste.

  1. Să ofere o imagine a lumii, dincolo de experiența personală a individului.

Așa cum evidențiază Adrian-Paul Iliescu (A.P. Iliescu în D. Șandru, S. Bocancea:2011:pp 15-26), deși mass-media are datoria de a prezenta în mod imparțial informațiile, mesajul transmis în mod real este adesea supus „canonului adevărului manifest”. Astfel, prin „montaj”, apare imposibilitatea unei imparțialități, a unei neutralități în raționamente și, simultan cu aceasta, se dezvoltă afinitatea față de un personaj, de o caracteristică informațională, de un mod de prezentare sau de un interes subsidiar, pe care o va transforma într-un adevăr inflexibil, situat antipodal față de dinamica realității prezentate. Adevărul inflexibil devine în acest fel de netăgăduit și afectează modul în care publicul va percepe diversitatea părerilor divergente (va zămisli prejudecăți).

Mai mult, fenomenul de prezentare a unui adevăr incontestabil este, adeseori, întâlnit într-un raport de reciprocă influențare cu un alt fenomen care prezintă caracter universal și care este, de asemenea, generat de către mass-media: „sindromul lumii rele”. Deși cele două fenomene contingente[7] pornesc ideologic din același „Decalog de Realizare a produselor mass-media”[8], în ce privește „sindromul lumii rele” putem limpede observa obscuritatea conferită realității înconjurătoare de către mass-media, prin acordarea unei priorități din ce în ce mai mari informațiilor cu tentă negativă (violuri, crime, accidente, atentate, acte de agresiune și revoltă violentă, etc.). Produsul final obținut și diseminat este o reprezentare teatrală, o mască mult mai sumbră a realității, pe care publicul o percepe drept un truism prin excelență, datorită ritmului accelerat de prezentare și a cantităților mari de informații prezentate de către media. (S. Bohler:2009:p 20)

Genialitatea acestui „înțelept șarpe cu clopoței” se poate observa și prin stabilirea personajelor garant de către mass-media. Adesea acestea sunt doar un produs al mass-media românești postcomuniste. (C. Bocancea în D. Șandru, S.Bocancea: 2011:pp 40-41) Acestea sunt fie alese, în urma unei selecții riguroase sau prin atragerea intelectualilor, astfel încât să desemneze o categorie de public sau o ideologie semnificative față de barometrul valorilor stabilite prin mesajele diseminate de mass-media, fie construite, aparent din neant, după matrițe conforme intereselor directe și conexe ale reprezentanților mass-media. Pilonii care stau la temelia teoretico-aplicativă în stabilirea personajelor garant sunt autoritatea personajului garant, imparțialitatea aparentă a acestuia și capacitatea de menținere a unei părelnice diversități de opinie.

  1. Să transmită cultura. Moștenirea unui grup trebuie să fie transmisă: o viziune asupra trecutului, asupra prezentului și a viitorului, un set de tradiții și de valori.

Dorind să ofere o imagine îngemânată fenomenelor de occidentalizare și democratizare, pentru a oglindi societatea românească post-decembristă, mass-media au apelat la valorile spiritualității, fie prin raportarea la divinitate, fie aducând în fața publicului slujitori ai divinității sau patrimoniul popular/cult existent. Astfel, religia a fost exploatată în toate tipurile de discurs mediatic pentru potențialul de legitimare, dar și de marketing. După anul 2000, datorită omniprezenței spiritualității atât între materiile comunicării de masă, cât și drept element definitoriu al melanjului lingvistic mediatic, dar mai ales datorită efectului de laicizare a societății românești – fenomen manifestat din ce în ce mai agresiv, se produce un efect de bumerang: publicul se redefinește și apare un segment de public, foarte vocal în spațiul general, care solicită redefinirea materialelor mass-media ce includ în mod obișnuielnic valorile spiritualității, după criteriile deontologice jurnalistice și în raport cu realitatea contextuală a societății. (C. Bocancea în D. Șandru, S.Bocancea: 2011:pp 35-43)

Din punctul de vedere al transmiterii valorilor culturale, mass-media românești sunt într-un dualism dinamic.

Pe de o parte, remarcăm, cu bucurie, eforturile de restaurare, prezervare și diseminare a tradițiilor (spre exemplificare, începând cu anii 1990 și continuând și în prezent, putem enunța publicarea textelor colindelor de Crăciun, dezvoltarea programelor radio și TV dedicate folclorului românesc, prezentarea actanților și a evenimentelor majore din viața culturală românească).

Pe de altă parte, mass-media sunt tributare, în contextul relativizării valorilor, marii mase a consumatorilor de cultură. Din această perspectivă, putem observa pătrunderea elementelor de sub-cultură într-o pondere din ce în ce mai mare, scăderea continuă a calității limbajului utilizat, precum și diminuarea calității subiectelor prezentate de mass-media.

În literatură, atât cea de specialitate, cât și cea având alte destinații, acest fenomen a fost identificat cu reprezentantul său cel mai de seamă, postul de televiziune Ocram – OTV, și a fost denumit „otevizare”. Într-un interviu acordat în anul 2012 ziarului Evenimentul Zilei, analistul media Bogdan Ghiu înscria fenomenul de „otevizare” culturală unui trend postdecembrist de tranziție gradată neliniar, oscilând între „vechi” și „nou”, reprezentativ și simptomatic pentru societatea românească a vremii, care se îndrepta vertiginos spre starea de decadență (momentul începe cu Revoluția din 1989-1990 și se continua, până la acel moment, cu apariția PRO TV, Caritas-FNI, fenomenul manelelor, alegerile politice, tabloidizarea presei scrise, etc.). Spre deosebire de celelalte fenomene ale acestui trend, „otevizarea”, în opinia analistului media, era singurul conform realității existente pentru societatea românească a începutului de mileniu al III-lea, replicând fidel și „fără fard” valorile culturale regăsite în aceasta. (A. Udișteanu:2012:paragraful 10)

Tot sub acest aspect, putem observa un alt tribut plătit de mass-media, prin prisma școlii istorice de antropologie culturală și socială a difuzionismului. Plecând de la conceptul de Kulturkreis și de la premisa că ideile și trăsăturile culturale se difuzează, prin intermediul migrațiilor și de-a lungul rutelor comerciale, de la o societate la alta, enunțate în cadrul difuzionismului german de Fritz Graebner (N. Panea:2000:pp 59-65), putem afirma că: mass-media românești actuale, la început de mileniu al III-lea, raportându-se mai mult la cerințele publicului decât la nevoile reale ale acestuia, dar și la triada economic-rating-politic, au selectat influențele ce au avut să marcheze, în mod definitiv, decadența valorilor culturale.

În acest sens se exprimă și Constantin Stoiciu (2012:359:paragraful 2, p 30) care, analizând dinamica raportului dintre cererea publicului și oferta media, conchide că mass-media românești nu își constituie un rol educativ, dar se aliniază tendințelor evolutive de la începutul de mileniu și se transformă în factor și consecință a decadenței societății românești. Astfel, în goana pentru „ceea ce în dulcea limbă română se cheamă rating” (C. Stoiciu:2012:359:paragraful 2, p 30), oferta media presupune utilizarea conștientă și compulsiv-obsesivă a conținutului vulgar, indecent și de calitate îndoielnică pentru a augmenta impactul funcției de divertisment. Cufundați într-un grobian autohton, deopotrivă publicul și media se metamorfozează în agenți de accelerare a propășirii unui relativism cultural denaturat. (C. Stoiciu:2012:paragraful 2)

  1. Să ofere bucurie: să distreze. În societatea contemporană divertismentul joacă un rol esențial, favorizat de stigmatele medicale (patologice) ale secolului al XXI-lea.

După momentul 1989-1990, rămase arareori pur informative datorită apetenței publicului din România pentru divertisment și, mai ales, pentru informație (de orice fel, înlocuind criteriile calitative cu principiile cantitative de evaluare a informațiilor), mass-media transformă scheletul programelor diseminate, reorientându-și atenția spre monden, senzațional și macabru, sau polarizând politic programele. în sistem discriminatoriu antagonist (bun-rău, vechi-nou, cinstit-corupt, etc.) în funcție de interesele directe. De la începutul mileniului al treilea se observă în mod nemijlocit finalizarea acestui proces evolutiv de regres pe axa triadei interese politice – rating – vânzări publicitare. (G. Bondor în D. Șandru, S. Bocancea:2011:pp 27-33)

Prin transcenderea de la informare la divertisment, mass-media contribuie la ambiguitatea socială, reproducerea la nesfârșit a metehnelor sistemului (parafrazându-l pe George Santanaya, acest efect s-ar putea enunța ca fiind: cei care nu au memoriile mass-media trecute, vor primi o republicare), confuzia valorilor sociale.

Un alt aspect asupra modului în care divertismentul înlocuiește informația este aparenta cruciadă pentru izbăvirea societății de propria-i decadență. Sub această aparență a cruciadei întru izbăvirea publicului de către societatea pervertită, mass-media, asemenea lui Wagner, au invocat o serie de valori-etalon. Dacă pentru Wagner, aparenta cruciadă era construită pe un singur plan și condusă de triumviratul valoric al monadelor „devotament”, „loialitate” și „puritate”, în societatea românească actuală, mass-media  a folosit drept laitmotiv valoric „devotamentul”, „onestitatea” și „adevărul”, utilizate în planuri diferite ca subdimensiuni ai unei singure valori dominante: „realitatea de masă”. (F. Nietzsche:2004:p 14)

Oferirea divertismentului se face la Wagner prin jertfirea valorilor pe altarele unui sens de non-sens și unui non-sens de sens, utilizând pumnalul ceremonial al ironizării și al aducerii valorilor la stadiul de caraghios, derizoriu (spre exemplificare, menționăm: salvarea din starea de păcat de către un imoralist, salvarea cu precădere a păcătoșilor interesanți, etc.).

  1. Să determine cumpărarea. Mass-media sunt unul din principalii actanți în diseminarea mesajelor publicitare.

Wagner a fost considerat, de către Nietzche (2004:p 8), drept „cel mai cunoscător de suflete” și cea mai competentă călăuză pentru „labirintul sufletului modern”. Dacă înlocuim termenul „suflet” cu cel de „public”, putem identifica adevărul și contemporaneitatea pe care le exprimă aceste expresii. Mass-media sunt, sub acest aspect, fini observatori ai indivizilor, ai grupurilor de indivizi și, în cele din urmă, ai societății însăși. În mod independent sau alături de organizații specializate, mass-media studiază comportamentul consumatorilor de produse media, astfel încât să vină anticipat în întâmpinarea așteptărilor publicului. În plus, parcurgând „labirintul publicului modern”, mass-media observă relevanța prezenței în mediul online, dar și identifică, într-un mod mult mai facil, resursele necesare pentru a obține rezultate cât mai avantajoase pe axa triadei de interese (economic-rating-politic).

Portretul robot al produsului media capabil de generare a unei cereri de spațiu de difuzare sau timp de emisie a mesajelor publicitare a fost identificat, cu justețe, de către Cristian Bocancea (C. Bocancea în D. Șandru, S. Bocancea:2011:pp 37-38). Acesta, încă din anul 2011, a observat ceea ce, conform stilului de redactare publicistic, poate fi redat cu ironie sub titlul de „Decalogul Realizării Produselor de către Mass-Media”:

  1. Noi suntem produsele „politicilor editoriale mileniale”: Să nu aveți alt cultivator al catastrofelor în afară de noi.
  2. Să nu diseminați informațiile fără cimilituri peltice și metafore chinuite.
  3. Aduceți-vă aminte să sfințiți decorul deontologic cu un aer de echidistanță, chiar și atunci când faceți partizanat în mod vădit.
  4. Aduceți ofrande exagerărilor și comparațiilor hiperbolizante, ca să vă fie bine și să vindeți „fără număr” în online și print.
  5. Să nu afișați în produsele voastre alt aer de cunoaștere decât cel de cunoaștere subterană absolută („de pe surse”).
  6. Echilibrul este smârced. De aceea, să nu fabricați produse altfel decât dezechilibrate.
  7. Pentru o mai eficientă diseminare a produselor, întotdeauna să le realizați agresive.
  8. Produsele să fie fataliste, deoarece exprimă adevărul peremptoriu.
  9. Produsele alarmiste sunt dorința cea mai mare a publicului vostru.
  10. Să nu poftiți măcar la afișarea în cadrul produselor voastre a altei atitudini trufașe decât cea fundamentată pe aerul de superioritate intelectuală.

Fatalismul este o caracteristică omniprezentă, atât în mass-media, cât și în operele wagneriene. Asemănarea nu se oprește aici. În ingieniozitatea lor, cei doi „șerpi cu clopoței” apelează la rafinament, la puterea conferită de accesarea subtilităților inconștientului, pentru a prezerva universalitatea mesajelor și dăinui în memoria colectivă a societății în genere, respectiv, a societății românești, „căci rafinamentul aparține rasei și nu individului”. (Nietzsche:2004:p 11)

O altă caracteristică regăsită, atât în operele wagneriene, cât și în desfășurarea activităților mass-media, este profesionalismul ca instrument de legitimare.

Considerat de o parte din specialiștii în comunicare doar o temă de discurs (M. Bălășoiu:2013:p 90), profesionalismul este, ca instrument de legitimare, situat pe pantă involutivă. Ca un paradox al contemporaneității, deși un număr tot mai mare de absolvenți ai studiilor universitare de specialitate sunt pregătiți în mod adecvat pentru a intra în câmpul muncii pe piața de mass-media, tot mai puțini dintre aceștia se reneagă „Decalogului Realizării Produselor de către Mass-Media” prezentat anterior. Spre deosebire de perioada anilor ’90, când se dezbătea aprins despre lipsa tehnologiilor și a resurselor umane la nivel de subzistență a mass-media (D. Șandru, S. Bocancea:2011, M. Petcu:2000), în prezent ne regăsim în fața unei adeziuni voluntare la valorile decadente ale relativismului cultural.

De asemenea, profesionalismul, la nivel de cultură profesională, se manifestă nu doar prin imparțialitate, ci și prin politica editorială. În contextul în care lipsesc normele deontologice general valabile pentru breaslă, politicile editoriale individuală și de grup sunt cele care stabilesc normele sub auspiciul cărora jurnalistul își desfășoară activitatea.

Beneficiile materiale, în special pecuniare, urmărite de noul tip de jurnalism[9], afectează profund politica editorială. Acesteia din urmă îi sunt renegate în tot sau în parte dreptul și obligația la a avea o dimensiune etică, iar atunci când aparent dimensiunea etică este prezentă, dedesubtul ei regăsim febrilitatea specifică goanei după aur din Vestul Sălbatic al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

Caracteristicile de ființare și reprezentare a profesioniștilor media drept elită intelectuală sunt lepădate premeditat, cu seninătate, și, alături de rating, abandonul acestora aduce în media și două probleme stringente, așa cum observă și Constantin Stoiciu (2012:359:paragraful 3, p 30):

  1. a) libertatea de expresie în România post-transmodernistă devine redundantă, își pierde progresiv și constant substanța și impactul pe care îl produce în societate;
  2. b) vulgul devine un pilon de construcție și consolidare a educației media, a educației publicului media și al conținutului funcțiilor media.

În continuare, ne propunem să vorbim despre acest „acest înțelept șarpe cu clopoței”, mass-media, din perspectiva profesionalismului dinamic la nivelurile administrativ și organizațional, cât și despre puterea de seducție a „înțelepciunii” mass-media. Dar, despre acestea, în episodul următor… (VA CONTINUA!)

Note de sfârșit:

[1] Postul de televiziune a funcționat în perioada 19 decembrie 2000 – 22 ianuarie 2013.

[2] Aceasta a fost „motorul” înființării și ascensiunii partidului parlamentar Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PPDD).

[3] Citatul este reprodus așa cum apare în citarea din articolul „OTV. Cei 11 ani care au murdărit România”, redactat de Mihai Voinea și Cristian Delcea pentru Adevărul în data de 23 Ianuarie 2013. Adresa web a articolului de unde sunt preluate informațiile se regăsește în bibliografie.

[4] Dintre aceștia menționăm pe Andrei Marga, Doru Pop, Vasile Popescu, etc.

[5] Bazat pe„ senzațional”

[6] Prin „politicile editoriale mileniale” vom înțelege acele politici editoriale corespunzătoare temporal generației născute în perioada anilor 1980-2000, dar și post 2000, până în ziua de astăzi, care includ una sau mai multe valori negative ale societății în mod direct sau adăpostite la aparența creării de valori pozitive, cărora le lipsește componenta etico-morală sau aceasta este afectată, iar deontologia și politicile editoriale sunt fundamentate de triada motrice economic-politic-rating.

[7] Cele două fenomene prezintă doar vagi legături la nivel de determinare a apariției celuilalt. Ele pot exista și independent, fără a fi într-un raport de conexiune permanent, dacă produsul mass-media este realizat în acest scop.

[8] Acesta va fi prezentat în lucrarea de față, atunci când vom face vorbire despre Portretul robot al produsului de media capabil de a genera publicitate.

[9] Avem în vedere inclusiv forme precum „jurnalismul cetățenesc”.

 

Bibliografie

 

  1. Bălășoiu, Mădălina, Mass-media: reprezentări sociale și stereotipuri, 2013, București, Editura Tritonic
  2. Bertrand, Jean-Claude, Deontologia mijloacelor de comunicare, 2000, Iași, Institutul European
  3. Bohler, Sébastien, 150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică: psihologia consumatorului de mass-media, 2009, Iași, Editura Polirom
  4. Nietzsche, Friedrich, Cazul Wagner, ediția a 2-a revizuită, 2004, București, Editura Humanitas
  5. Panea, Nicolae, Antropologie Culturală și Socială, 2000, Craiova, Editura Omniscop
  6. Petcu, Marian, Tipologia presei românești, 2000, Iași, Institutul European
  7. Pop, Doru, coord., Mass media și democrația, 2001, Iași, Editura Polirom
  8. Sorlin, Pierre, Mass Media, 2002, Iași, Institutul European
  9. Șandru, Daniel; Bocancea, Sorin, Mass-media și democrația în România postcomunistă, 2011, Iași, Institutul European
  10. Tasențe, Tănase; Ciacu, Nicoleta, Jurnalismul și Comunicarea în epoca noilor media, 2014, București, Editura Universitară
  11. Stoiciu, Constantin, Urări, dezamăgiri și dureri de inimă, 2 februarie 2012, Revista Cultura, Serie Nouă, Anul VII, Nr 4 (359)
  12. Udișteanu, Andrei, Când OTV a născut „monștri”. Scurt istoric „senzațional”, 2012, citit de la Evenimentul Zilei, ediția EvZ.ro, http://www.evz.ro/cand-otv-a-nascut-monstri-scurt-istoric-senzational-974364.html , accesat la data de 27 aprilie 2017
  13. Voinea, Mihai; Delcea Cristian, OTV. Cei 11 ani care au murdărit România, 2013, citit de la Adevărul, ediția Adevărul.ro, http://adevarul.ro/news/eveniment/otv-cei-11-ani-murdarit-romania-1_51002813aa73e8e04b36eeda/index.html , accesat la data de 27 aprilie 2017

 

Din întunecimea dragostei

NOTĂ: Textul de mai jos este reprodus așa cum apare în volumul „Vara visurilor mele: antologia Concursului de creație literară Vara visurilor mele: ed. a XV-a, 2016”, apărut în anul 2016, în București, la Editura Amurg Sentimental, sub titlul „Din întunecimea dragostei”.

Tăceam ascultând urletele gândurilor ce soarele hapsân le preschimba în cenușă până ca acestea să mângâie hârtia. Timid, un ultim gând reuși să se ascundă sub parazolul umbrelor. Adăsta cu nerăbdare încercând în fel și chip să îmi atragă atenția. Eu, l-am îmbrăcat în plumb, ferecat în lanțuri cu ghiulele și l-am aruncat în râurile de uitare. El se încăpățâna să înoate la suprafață. L-am luat, văzând astă grozăvie, și l-am îngropat sub munții rațiunii punând pe el pământurile lor aromate, reci, vii și crude… El, mi-a împodobit munții cu flori și curcubee, i-a populat cu el leit. Eu ca să-l răpun, căci nu voiam astă păgânime incoerentă să zburde prin minte, îl aștern acum în giulgiul slovelor pentru eternitate. El este ea… ea este… dragostea…

Dragostea… acel haotic de torid calculat pe care îl aștept înspăimântat, rugându-mă să nu se mai pogoare în daimonul meu… acel artificial ce își pune masca naturaleții și mă invită la un vals macabru, în care finalul e prea banal, o soartă previzibilă și implacabilă dacă o cumperi sau o adopți… veșmântul care mă transformă în mortul viu al rutinei cea de toate zilele… acea străină căreia îi cunoști toate mișcările și vorbele înainte ca ele să existe și pentru care în noul mâine rămâi zămislit din imprevizibilitatea neconformării cu mulțimea… acea denaturare ce îmi aruncă rațiunea de pe cel mai înalt pisc în cel mai adânc abis când nu sunt atent, ca apoi, întorcându-se spre mine, să-mi zâmbească mișelește și să spună șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Acest demon al inocenței cu zeci de chipuri, oprește nisipul sicrei să mai curgă prin venele Timpului, mă ademenește în a ei liniște cadaverică și turbată, își potopește zorii peste noaptea invernală a patimelor mele și apoi, întorcându-se spre mine, să-mi zâmbească mișelește și să spună șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Dragostea nu cunoaște, ea simte invitația de a te apune în lanțurile ei, te cercetează amănunțit dincolo de piei și cărnuri și îți întinde momeala pentru a face trecerea de la întuneric la strălucirea putrezită în senin, tu găsind-o încarnată într-o nouă stea, un nou soare sau o nouă lună – idoli rămași peste pământul tău, iar ea, întorcându-se spre tine, să-ți zâmbească mișelește și să spună șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Gândurile ce îmi umpleau zilele și nopțile, scoborâte pe treptele unui condei, rămân împietrite când privesc în ochi direct icoana Medusei și în ele zăresc sculptate hieroglife ale căror sensuri nu le deslușesc pe grizatele poteci de beatitudine.

Din întunecimea ei, dragostea divide dospitele iluzii – miraje de neant preaplin de goliciune, pe care le va coace și le va împărții fâșiilor de realități hămesite de speranță. Acordurile unei orgi îmi răsună într-un ecou surd, lăsând pastelul unor marșuri funerare de nuntire să mi se cuibărească în minte. Aripile obscure ale dragostei îmi despletesc trupul de fanteziile tempestuoase de la sânul răcelii umbrelor. Umbrele se depărtează căutând să mă lase pradă luminii, dar în sinea lor îmi jelesc soarta de rege vecinic încătușat și sclav, întunecimea dragostei fiind ultima și singura pe care o voi identifica în ilegitimă nevrednicie, meleag fără de limanuri, umbrele din temnița de sine ajung în castele de alte firi, ocupate și preocupate, de cum dragostea mi-a vrut binele și eu, ca fraierul, mi l-am lăsat luat în vreme ce ea, iritată de cumințenia mea și întorcându-se spre mine, mă înjunghie să observe dacă mai trăiesc și îmi zâmbește mișelește, spunând: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Eu sunt o oglindă neagră în care universul poate declara ocuparea castelelor drept reflexia mea imatură. Dar imaturitatea ademenește prin senzualitatea ei umbrele înapoi. Gândurile renasc și aduc un nou bal – o vânătoare de măști îndrăgostite, iar corul ține ritmul cu numărul de victime ce surâd trist în bătaia sărutului. Dragostea cade în genunchi, își cere scuze pentru că mi-a pătruns în cele trei animi tenebroase, încearcă slove spintecate de tăișul trecutului prezent în misterul prezentului, dar voluptatea haotică a umbrelor continuie ceremonia epidemică a pandemoniului răzvrătit în mine.

Eu am o întunecime de care dragostei îi este frică. Chiar acum își adună câteva semințe criogenate de curaj și amintiri, agitând tăcerea, invocând zei, legi și morale, scrâșnind metalul ruginit de pe troița ce îi poartă numele. O ultimă obsesie îi mângâie orgoliul, să-i las un epitaf tatuat în pergamentul de lumină. Orbită de la atâtea măști lepădate, dragostea devine un platou de otrăvuri alese, cu miasme turcoaz de pironit simțămintele, încearcă să mă adoarmă în brațele ei de senin maladiv, zâmbind mișelește și spunând șoptit: „Tu urmezi, dragul meu!”…

Valsul… fervența răcelii umbrelor o simt cum pribegește prin barba-mi căruntă dimpreună cu zefirul… Vânătoarea… bezna tăcerii mele sugrumând urletul fioros al singurătății cu silueta umbrelor… Valsul… suspinul frumos cu glas de ninsoare al bestiei inocente ce urmează antichitatea trupeșă… Vânătoarea…o zi toridă în jungla de betoane cu dragostea căutându-și ochii pierduți pe prispa blazată o obiceului împrăștiat în aerul plin de colb… Valsul… neseriozitatea înlănțuită de altă neseriozitate, întunericul ce fură crângului cerului o limbă de întuneric scoasă jucăuș pe gura de lumină… Vânătoarea… Un revolver cu sărutări lucește în întuneric la tâmpla dragostei… îmi întorc chipul păciuit spre ea, zâmbesc mișelește și îi șoptesc suav la ureche: „Tu urmezi… draga mea…”

Din grădină la uzină – tur ghidat gratuit

 

Echipa Tinerilor Voluntari Pentru Patrimoniu Sector 6 au deosebita onoare și plăcere de a vă invita sâmbătă, 9 Septemvre 2017, ora 11:00 a dimineții, la un tur pietonal ghidat prin sectorul 6 pentru a redescoperi istorii mai mult sau mai puțin cunoscute despre antemergătorii noștri și locațiile pe unde trecem zoriți în fiecare zi, ignorându-le pledoaria de a le depăna povestea.

Esența turului „Din grădină la uzină” este exprimat cel mai revelatoriu prin ideea de sacralitate. Sacralitatea românească este regăsită atât în spiritualitate și religie, cât și în relația armonioasă pe care noi, românii, o avem cu natura, cu păstrarea vie în memorie a eroilor și străbunilor noștri, cu dezvoltarea socio-economică, sau o putem observa în sfințenia ritualică prin care ne cultivam odinioară intelectualitatea, în demersul elogios prin care ne asumăm deopotrivă trecutul și prezentul, în ritualitatea activităților cotidiene… Sectorul 6 este, astfel, un pastel al armoniei prin diversitate redat de îndelungata istorie peste pânza comunităților ce s-au regăsit și se regăsesc între hotarele sale. Iar acest pastel este un obiect de artă care, asemenea altor icoane peisagistice românești, trebuie să fie îngrijit, trebuie să fie prezentat unui public spre a fi admirat, trebuie protejat de descinderea sa în neant, dar, mai ales, trebuie să fie înțeles și dezvoltat în sensul identității și istorie pe care și le-a asumat.

This slideshow requires JavaScript.

Pentru mai multe detalii vă așteptăm pe landing page-ul voluntarilor pentru patrimoniu sector 6

https://tinyurl.com/dingradinalauzina

sau pe pagina de facebook a evenimentului

https://tinyurl.com/FBdingradinalauzina